Jun
7
După câteva zile însorite şi păcălitoare (credeam că a venit vara), a început din nou era norilor plumburii şi a ploii mocăneşti. În trei săptămâni voi fi acasă. Da, am bagajele făcute, chiar şi cântărite. Acum speculez ofertele pentru trimiterea catrafuselor extra: curierat, avion, poştă…Aveţi idei? La DHL e chiar scump, nu face bagajul în sine cât banii de expediere. Sper să aleg cea mai bună soluţie posibilă. Posibilă, deoarece cea din vârful topului- trimiterea unui pachet prin autocar- îmi este inaccesibilă.
Sunt sigură că săptămânile care urmează vor trece în zbor. Deja am gâdiliciul acela în minte şi în stare (nerăbdarea o fi?), nu mai pot face nimic ca lumea. Vreau acasă, vreau soare şi limba mea! Mai am ceva de stat, dar per total, a fost o experienţă frumoasă. Cred că aş repeta-o. Am văzut multe locuri frumoase, printre care amintesc Belfastul, Parcul de Distracţii din Portrush, plaja din Donegal, Giant’s Causeway, Moira, Omagh…Sunt mult mai multe. Am fost norocoasă că cei la care stau stau au în dotare un simţ înnăscut pentru călătorie şi o caravană Rapido (ultimul model). Cea mai dragă amintire e traversarea podului Carrick-a-Rede şi Larrybane. Pe o ploaie torenţială, udă leoarcă, am păşit cu paşi siguri pe Stradă Pietrei (Rock Road), cum îi spun ei. Am admirat peisajul superb de pe podul asaltat în fiecare an de mii de turişti. Şi când am fost eu, erau mulţi indieni, chinezi, nemţi şi unguri (vorbeau în limbile de baştină, de asta i-am ţi numit ,,turişti”, nu cred că erau emigranţi). Cât despre pod, e interesantă şi povestea lui. De peste 350 de ani, pescarii îl utilizau ca punct de acces către locurile cele mai bogate în somon provenit din Atlantic. Acum e obiectiv turistic. La sfârşit, temerarii primesc o diplomă. 
A mea e boţită de la umezeală.
O să scriu mai multe, dar la timpul cuvenit.
Că tot putem găsi în orice zi o bucurie cât de mică, azi s-a născut Honey, puiul de ponei. Are mărimea unui miel şi e tare iubitor de bomboane gumate. O să îi fac şi poze, să-l vedeţi în toată drăgălăşenia lui. Azi oricum nu aţi avea timp, e nebunia votării. Alegeţi bine! Eu voi veni cu idei pentru turul al doilea.
O melodie care rezonează cu starea mea:
May
20
EMO-sentimente…
Filed Under De prin lume adunate în şosetă, La shaorme înainte, la război înapoi | Leave a Comment
Că tot sunt mai supărată ca de obicei (când râd, cânt, sar pe trambulină, scriu chestii aiurite, citesc poveşti copiilor năzdrăvani), am găsit şi o melodie care să rezoneze cu starea mea. Chiar nu mai pot aştepta, peste cinci săptămâni voi fi acasă, mi-am făcut deja bagajele, am început să citesc câte ceva cu voce tare să văd dacă nu am căpătat vreun accent straniu. Nu-i rău, după un an. S-ar putea să-mi mai scape câte vreun “lovely”, “gorgeous”, “right”, dar nu-i bai.
Plouă în fiecare zi, e chiar deprimant. Am bifat deja tot calendarul (încă de la Revelion), după socoteala mea deja e 30 iunie şi sunt acasă. Chiar e frumos şi aici, multe chestii de văzut, multe de trăit, dar inima mea e departe. Vai, devin patetică!
Giulia nu îmi place îmi mod deosebit, dar de data asta i-a ieşit. După mine, melodia mai are note comune pe la început cu I Hate This Part, The Pussycat Dolls, dar de la inventarea roţii încoace, cam greu să fii şi original în stare pură. Plus că nu e o părere avizată. Şi nu îmi pasă.
Lăsaţi armele jos!
May
8
Cheers!
Filed Under De prin lume adunate în şosetă, Ezoterisme ieftine, deochiuri de noroc, La shaorme înainte, la război înapoi | 4 Comments
8 mai? Acum o lună am fost la prima mea nuntă…irlandeză. Nu mi-a venit să cred când am primit un plic, cu numele meu la destinatar. Mi-a plăcut mult invitaţia: simplă, excesiv de simplă, aş zice. Albă, cu un pătrat vişiniu în mijloc, acoperit de un voal care reprezenta o inimioară. La sfârşit era scris (în engleză): ,,Nu vă chinuiţi să luaţi cadouri, sunteţi bineveniţi oricum. Orice atenţie va intra în contul lunii de miere”. M-am liniştit! Am luat cadou:)
Protagonişti: Ann şi Mark. Ea, manager la Next şi secretară la Weight Watchers, Belfast. El, antrenor de fitness. Ea, mamă a un băiat. El, tată a doi. Ea, 50 de ani. El, mai puţin. Ea, cea mai caldă persoană pe care am întâlnit-o vreodată. El, o enciclopedie vie. Ştie multe amănunte despre familia regală a României, îi place Sibiul. Ea, cochetă şi stilată. El, un bărbat care ştie să-şi surprindă mereu partenera.
8 Aprilie- miercuri. Ziua de naştere a lui Ann, totodată.
Cu emoţii cât cuprinde, cu Rescue Remedy în poşeta plic, mai frumoasă ca nicioadată şi zâmbitoare, Ann îi spune un Yes, I do! (,,Da”) categoric lui Mark. Schimb de verighete. Urmează un sărut franţuzesc, timp în care o fetiţă ,de vreo patru ani, începe să fluiere. Auditoriul începe să râdă. Mirele îşi mai pupă o dată aleasa. Aplauze atât din partea familiei mirelui (rândul din dreapta), cât şi din cea a miresei (rândul care a mai rămas). Am numărat persoanele prezente: ,,2, 4, 6, 8,…..78″.
Recepţie pe hol. Piramidă din ceşti de cafea. Prăjituri şi băutura la discreţie. Poze. Stau pe un fotoliu, sorb din cafeaua neagră şi amară. Băiatul cel mare al lui Mark se aşază pe fotoliu. Nu spune nimic. Pare plictisit. Bea un whisky. Vine fotograful oficial al evenimentului (o ea), înarmată până-n dinţi cu de toate: un aparat Canon profesional, suport şi multă vorbărie. ,,Zâmbiţi: cheese, sauseges! Ia fata de mână, îmbrăţişeaz-o!”, spune madam J. Tipul execută ordinele, deşi era iniţial în colţul opus. ,,Ce cuplu frumos!”, aud. ,,Noi nu suntem împreună!”, bâigui şi zâmbesc. ,,Pupaţi-vă!”, repetă madam. What??? (,,Ce???”), spunem în acelaşi timp şi fiecare îşi reocupă colţul de canapea aferent.
Cele şapte fetiţe, cu rochiţe şi pantofiori la fel, îşi intră foarte bine în rolurile de flowergirls (un fel de druşte). Au primit de la miri ursuleţi din pluş pe care îi aruncă în sus, în încercarea de a atinge tavanul, ca pe nişte confeti. Trei rochiţe sunt deja distruse. Voalul de deasupra satinului fusese pesemne un material fin. Pe jos sunt pantofiori de toate mărimile. Citesc pe talpă: 7 years, 2 years…
Intrăm în sală. E ora două după amiază. Suntem întâmpinaţi de cei trei băieţi (copiii noii familii), îmbrăcaţi toţi la patru ace. Jumătatea mea ipotetică râde în hohote când mă revede. Îi zâmbesc şăgalnic şi îi fac cu ochiul. Sunt locul 53, îmi văd numele pe o hârtiuţă.
Se ţin toasturi. Mirele începe să plângă când o descrie pe Ann: ,,cea mai generoasă persoană pe care am văzut-o, femeia care m-a învăţat că iubirea nu are vârstă, nici sfârşit”. Membrii familiei le urează numai bine. Cred că invitata cea mai dorită la eveniment a fost mama miresei, o bătrână venită tocmai de la un azil, însoţită de doi asistenţi.
Puncte forte: pentru că a fost o nuntă restrânsă, mirii şi-au cunoscut foarte bine invitaţii. Meniurile au fost personalizate şi notate în spatele hârtiuţei cu numele. Eu am avut supă irlandeză ca antreu şi curcan umplut cu potocale, cartofi aurii, conopidă cu sos cremă şi salată, la felul doi. Alţii au primit somon afumat cu pepene galben, carne de vită etc. Hmm, yummy, yummy!
Lista gastronomică nu se sfârşeşte aici, dar nu o mai înşir pentru că iar mi se face foame. La desert am primit tort Pavalova (ştia Ann că îmi place mult). În general, s-a servit
whisky irlandez, ca Bushmills şi Jameson, dar şi vin sau apă plată. Copiii au avut pe mase carioci, câteva foi de colorat, chiar şi câte un puzzle. Pe fiecare masă erau cam trei aparate foto de unică folosinţă. Mirii ne-au rugat să ne imortalizăm zâmbetele. Am zâmbit, am stat la taclale şi pe la şase, toată lumea a eliberat sala.
Am mers după recepţia, ţinută pe acelaşi hol (dă-i cu vin, dă-i cu bere!), într-o altă sală, imensă de astă dată. Un Irish Pub autentic. Pe mese erau trandafiri albi şi lumânări, lumină semiobscură. Fiecare a comandat ce-a vrut de la bar. Au sosit şi alţi invitaţi. Cred că în vreo două ore s-au adunat cam 400 de persoane. Am stat la masă cu mama şefei mele. Am povestit despre prepararea gemului de rubarbă, despre nunţile mioritice, despre adaptarea mea la irish life. Până a început muzica! După dansul miresei, o formaţie locală, The Stone, a început să cânte muzică country şi multe melodii de la Beatles, Take That, Robbie Williams, The Script. Nu-i aşa că sună bine? Am dansat muuuuuuuult, am râs, am cunoscut diverşi pistruiaţi de treabă.
Mi-a plăcut mult mâncarea chinezească servită sub forma unui bufet suedez. Şi lasagna, şi sosul curry. Am degustat şi tortul, cu rom şi stafide.
Apoi mi-am reluat dansul (să mai ard din caloriile acumulate). Niciodată nu m-am mai simţit atât de bine la o nuntă. O atmosferă atât de altfel decât acasă, degajată, cu oameni zâmbitori şi petrecăreţi. Mirii au stat cu toţi invitaţii de vorbă. Dimineaţa a început proba de karaoke. Am cântat cot la cot cu irlandezii Summer of de 69 (nu vă gândiţi la prostii!). Mireasa, puţin ameţită, i-a dedicat soţului şi a cântat melodia Crazy. A mai falsat pe alocuri, dar cui să-i pese?! Apoi toţi făceau glume pe seama marii dileme: ,,Câţi ani are mireasa?”. Dintr-un separeu, doi homosexuali pistruiaţi ţipau de zor: ,,Fifteen!” (15).
A aruncat şi buchetul. Nici de data asta nu l-am prins. Mai am timp până la 50.
Dimineaţa, în taxiul de tip dubă, cu un rus la volan, toată lumea era beată şi glumeaţă (mai puţin subsemnata care a băut doar zece Sprite-uri). Un tip îi cânta neveste-sii “I love you, baby…” (intraductibil, şi-ar pierde tot hazul) şi îi cerea insistent să-i gătească sauseges (cârnaţi). In the morning, honey (,,Dimineaţă, bibilicule!”), i-a promis consoarta. Daaa, vă puteţi gândi la tot ce vreţi!
Să trăiască mirii! Cheers!
După o săptămâna, am primit alt plic de la Ann. Îmi mulţumea pentru participarea mea la nunta lor (aşa e tradiţia). ,
“Dear Aura,
Thank you so much for the lovely present.
It was really good to see you at our wedding and I hope you really enjoyed your day.
Best wishes and love from,
Ann & Mark C. XOXO”
Nostalgii…
Chiar a fost o experienţă frumoasă, m-am simţit de-a lor. Mi-a plăcut tot, de la rochia miresei până la ornamentele florale. Irlandezii sunt foarte de treabă, dacă le placi, sunt extraordinari! Din punctul meu de vedere, cel mai ca lumea obicei irlandez de nuntă e Wedding’s Diary. Fiecare invitat scrie noii familii într-un Jurnal de nuntă (ce fain sună!), urări. Ale mele au fost diversificate: în franceză, română, engleză şi germană. Mi-au venit în minte şi câteva fraze din Cântarea Cântărilor. La sfârşit le-am spus că îi voi invita şi la nunta mea (când o fi…).
Luna asta merg la o a doua nuntă. Mă voi axa pe ceremonia religioasă, promit!
Încercaţi şi voi un karaoke?
Apr
19
Cum în Irlanda nu prea sunt biserici ortodoxe (a se citi, deloc) şi cum Paştele ortodox nu coincide cu cel presbiterian, iahovist, anglican, adventist, catolic, m-am trezit singură cuc în Noaptea de Înviere.
Nu am disperat, am căutat pe trilulilu (crocodilul) cântarea Hristos a înviat! (hmm, am nimerit prima dată variante pocăite), mi-am pregătit o lumânare parfumată de lalele şi scorţişoară. Un grep mi-a ţinut loc de pască (fructul meu preferat!).
Am stat la taclale prin unde cu un prieten şi…am adormit în aşternuturi curate, răsfăţate cu balsam de springflowers.
Puţin cam nostalgică, iubesc această sărbătoare şi nu îi uit semnificaţia. Ca să îmi citez o colegă, ,,Paştele nu e sărbătoarea Iepuraşului”. Am găsit o povestioară frumoasă prin blogosferă pe când mi se topise şi lumânarea mea. O să vă povestesc mâine şi cum îmi petreceam eu Paştele acasă sau la bunici.
Când eram mică şi mergeam la bunici, la Adalin, de Paşte. Acolo Învierea era la trei dimineaţă, pentru că împărţeam preotul cu satul vecin şi trebuia să aşteptăm pînă termină slujbă dincolo. Bunica ne trezea pe toţi, iar bunicul ne aducea un lighean cu apa, să ne spălam pe faţă, în care punea un ban, un ou roşu şi o urzică (cred că însemna ceva de genul- să ai bani, să ai de-ale gurii şi să fii iute/aspru la muncă).
Dintotdeauna slujba de Înviere a fost favorita mea, din mai multe motive: din pricină bisericutzei de pe deal, din Adalin, din cauza momentului când preotul bate cu crucea în uşă, din cauza că era în miez de noapte sau poate toate astea la un loc. Cât am stat în România, 25 de ani, o singură dată am petrecut Paştele în Cluj; eram în liceu şi am vrut să fiu şi io cool şi să merg cu colegii la Catedrală. Şi am mers, dar nimic nu mi s-a părut religios, unii aveau sticle cu alcool în mână, era gălăgie şi nu puteai spune exact dacă era Învierea sau câştigase România ceva meci de fotbal.
La biserica românească unde am mers azi-noapte şi unde merg de câţiva ani, atmosfera e undeva între biserica din Adalin şi Catedrala din Cluj. Lumea se poartă civilizat şi pios, însă lipseşte ceva, nu ştiu anume ce, dar nu mă simt ca ,,acasă”.
În Duminica Paştelor, nu se ţinea liturghie la ţară. Tot satul se întâlnea însă în curtea bisericii, unde avea loc ,,Brişcălitul”, un obicei super haios. Doi-trei bărbaţi mai indrazneţi îl prindeau la mijloc pe un altul, îi ridicau un picior în sus şi, cu o scândură mică, îl loveau uşor în talpă zicând: ,,Una-una-două-douăzeci-şi-nouă. Ăsta-i Simionu lui Gavriş şi toamnă trecută, când s-o dus după lemne în pădure…” şi spuneau în gură mare ce anume făcuse respectivul. De obicei, poveştile erau haioase, poate uşor exagerate şi spuse cu mult haz.
După ce se încheia a ,,Brişcălitul”, toată lumea mergea în Râtul Colnicilor, un deal cu multe flori, în special ,,Breaban” şi ,,Florile Paştelor”, la care nici astăzi nu ştiu cum li se spune într-o denumire mai oficială, şi lumea, îmbrăcată de sărbătoare, se adună în grupuri şi povesteau şi ciocneau ouă. Întotdeauna o să asociez mersul în Rât cu rochiile şi pantofii noi ce le primeam de fiecare dată, de Paşte, de la ai mei. Mă simţeam gătită că de sărbătoare şi eram foarte încântată întotdeauna de noile tzinute.
Mama mi-a spus ieri că nu prea mai merge nimeni în Râtul Colnicilor şi nici ,,Brişcălit” nu mai există. Ai mei şi încă o familie au fost singurii care au mai păstrat tradiţia cu mersul pe dealul cu flori. (Sursă: Blog de ziarist ratat)
Cred că e o istorisire interesantă. Mie mi-a plăcut mult. Dar nu mai frumoasă ca a mea, pe care o veţi afla mâine.
Surogate de fericire…
