Mar
16
,,În vis ningea cu pas uşor, te aşterneai pe nea / Şi nu eram săraci, în trup purtam cărări de maci.”*
Filed Under Mare-i grădina Domnului! | Leave a Comment
M-am tot perindat prin blogosferă. Am descoperit oameni care se descoperă în faţa cititorului prin acest ,,colţ de linişte”. Oameni care au ceva de spus, care transmit un mesaj. Mie îmi plac variantele aiurite. E ca la Dante, greu mai poţi ieşi! Citeşti, nu te mai saturi, te cuprinde acea stare de ,,vreau mai mult”, o zăbavă utilă. Unii îşi pozează apendicele extras, rezultatele culinare (obţinute în vreo cratiţă plină de ulei ars) sau se erijează în Don Juani de carton, enumerând, ca într-un pomelnic al iubirii, cuceririle care le imaginează o minte aflată în plin proces de clocot hormonal. Şi tocmai de aceea devine interesant un periplu virtual. Descoperi o diversitate (ideologică, caracteriologică) din care îţi extragi ceea ce ţi se potriveşte ţie. Libertate, frate, poate chiar plăcerea de a te pierde printre rânduri! Mi s-a reproşat că deasupra blogului meu planează nori de tristeţe. O să mă gândesc la una solucion 
Cât despre diversitate, am ales o poezie. Şi povestea ei: a unei Ilene Cosânzene sau a unei domniţe, ai cărei dinţişori de lapte sunt plini de seminţe de mac. Genunchii scrijeliţi, plini de pământ, îi dau o savoare aparte! Pe rochiţa cu buline roz, al cărei guler nu prea se zăreşte din cauza zulufilor rebeli şi încâlciţi (şi acum, cam tot la fel au rămas), se pot observa urme de zahăr vanilat. Pe atunci domniţa nu era adepta aspartamului. Îşi trece mânuţa dolofană (marcată de cinci gropiţe în dreptul fiecărui deget de chibrit) prin părul des pentru a se asigura că nu pierduse pe cărare mănunchiul de culoarea unui foc de hârtie creponată.
Cred că Zaţul de mac pierdut în dans uitat e capătul acestei poveşti. Şi, credeţi-mă, vă spun cu inima pe inimă (bate cam tare, o fi efectul noilor pastile de slăbit?), nu întotdeauna sfârşitul unui basm e fericit. Sper şi vreau să pot crede că m-am înşelat…
Pentru aceia dintre voi care pot vedea dincolo de forma rigidă a realităţii oferite, felie cu felie, în fiecare zi. Uneori în forme edulcorate sau deformate, ce-i drept…
Zaţul de mac pierdut în dans uitat
Nu îmi plac florile. În liceu am fost chiar acuzată că sunt o ,,persoană rea” de două colege botaniste. Le văd cum se trec şi nu pot decât să rămân imună în faţa acelui farmec pe care îl exercită asupra noastră. A femeilor, în principiu.
Dar mereu am trăit cu fascinaţia macilor şi a iasomiei. De cea din urmă mă leagă o poveste. Am aflat-o pe la patru ani, după ce bunica nu izbutise să imagineze un final la Făt-Frumos Năzdrăvan. Ştiam eu, în isteţimea mea proaspătă şi trează, că ceva nu e în regulă. Femeia clipea des, uneori mai închidea şi câte un ochi, încurcând iţele acţiunii. Nu am aflat nici acum dacă feciorul de împărat a învins toate relele care se năpustiseră asupra lui. Însă descoperisem altceva: când m-am născut (cu două luni mai devreme) au înflorit, după mulţi ani, tufele de iasomie din faţa casei mari cu etaj, construite de bunici (nu au vrut decât să îşi vadă fericiţi cei unspreceze nepoţi. Pe câţiva din verişorii mei nu i-am mai văzut de câţiva ani). Trişasem. Am păcălit sorocul şi ritmul florilor.
În fiecare an de atunci, de ziua mea, obişnuiesc să am iasomie în camera mea. Unii zic că ar avea conotaţii tanatice. Nu îmi pasă…
Cât despre maci… Mama avea mereu în grădină petice roşii printre care, copil fiind, mă plimbam nestingherită. Uneori îmi clătinam energic braţele, făceam piruete şi îmi puneam o floare de mac în cosiţele buclate. Mă împiedicam mereu de funiile lor (,,sinucigaşe”, aşa le numeşte Dinescu) şi cădeam într-o visare dulce pe o plapumă roşie de pluş. Urmăream uneori dansul petalelor care îmi mângâia obrazul fraged de copil. Apoi alergam la dulapul din bucătărie şi mereu îi furam mamei punga cu mac. Îl mâncam cu linguriţa, amestecat cu zahăr vanilat. Noaptea avea 14 ore pe atunci.
De fiecare dată am avut doar cozonac cu nucă de Paşte, Crăciun, ziua tatei. Mai sărbătoream şi alţi sfinţi din calendar. Am crescut. Niciun băiat nu mi-a dat vreodată un buchet de maci. Am primit crini imperiali şi trandafiri luaţi din piaţă. Le-am dat mereu mai departe întotdeauna, chiar în acea zi. Mereu am găsit o persoană care să se bucure cu adevărat de cadoul colorat, parfumat după caz. Zâmbetul plin de seninătate mi-a confirmat asta.
Odată i-am dat unei bătrâne din sat trei roze legate cu o fundiţă dantelată, din tiul şi paspol. Le-a luat uşor stingheră, strângându-le cu stângăcie în palma bătătorită. Mi-a spus pe un ton uşor ruşinat că nu mă va vota pentru că că i-a ordonat fiul de la oraş să voteze cu al lui conu’ Vadim. Nu a uitat să zâmbească. Un surâs cald pe care nici cei trei dinţi lipsă pe care îi avea nu l-ar fi putut umbri.
Niciodată nu am făcut politică. Sunt prea feminină să mă implic într-un teatru cu gladiatori zgomotoşi. Şi mereu tânjesc, precum un erou de basm, nu să mă lupt cu vreo Gheonoaie pentru vreo împărăţie, ci pentru a descoperi LINIŞTEA. This means the Pursuit of Happyness for me (Pentru mine, asta e căutarea / drumul spre fericire!). Sau poate chiar… fericirea însăşi!
Când am împlinit douăzeci de ani, eram la Cluj în timpul sesiunii, la facultate. Cea mai bună prietenă de atunci (deşi mi-aş fi dorit să rămânem mereu la fel, cum ne promisesem într-o zi caldă de sweet november, după primul parţial crâncen la literatură medievală) mi-a luat un trandafir japonez în ghiveci. Era frumos, cu un frunziş persistent, de un verde crud, sănătos. Îmi plimbam degetele pe marginea frunzuliţelor dese, zimţate şi îmi plăcea ,,gâdiliciul” acela în timp ce mai citeam câte un rând, două, din cartea de sintaxă franceză a lui madam Stela-Odette F. … De Sânziene (exact la o zi după aniversare), colega de cameră aduna într-un făraş toate petalele galbene şi bulinele kaki, insuficient ,,clorofilate”. Nu ştiu cum de s-a scuturat atât de repede…
Corina se jurase că mi l-a dat din toată inima. Nici acum nu aş putea să o suspectez că m-ar fi minţit. Dar nu vreau să intru în justificări metafizice…Nu-şi au rostul. Ştiu de la o florăreasă durdulie şi îmbujorată ca un bujor copt la soare că există metode ,,resuscitante” şi în Ostrovul Florilor (substanţe care menţin hidratarea). Oricum, crenguţa ruptă de mine din tufa de iasomie, din curtea spitalului de pe strada Clinicilor, mă răsfăţase cu mirosul ei persistent (în care eu îmi regăsesc de fiecare dată, o parte din copilărie) mai bine de o săptămână.
Anul asta, în vară, sigur nu o să am iasomie de ziua mea. Irlandezii cred că ,,jasmine” e o floare sălbatică a cărei aromă o descoperă contra cost, în sticluţele de ulei parfumat. O să îmi imprim o imagine de pe net, poate va compensa în vreun fel lipsa. Surogat de fericire, oare? Nu îmi dau seama.
Îmi este dor uneori de tot, mai ales de poveşti. Aş vrea să o mai întreb o dată pe bunica (să mă uit atent în ochii ei pe care îi revăd când mă privesc în oglindă; însă aceştia sunt doar o copie nereuşită a originalului, încadraţi uneori de cearcăne vineţii) despre destinul lui Făt-Frumos. Ştiu că niciodată nu o să îmi mai poată răspunde, chiar dacă aş minţi-o că, numai o zi de s-ar întoarce, ar înflori iar tufa de iasomie din faţa casei, al cărei acoperiş stă să cadă. Nu cred că a supravieţuit buruienilor, lăstarii nu a mai avut cine să îi taie primăvara.
Azi mama a renunţat la maci. E prea multă muncă cu ei, zice ea. Mereu le cad frunzele şi petalele. Funiile, care odată îmi încurcau dansul de copil zglobiu, se agaţă ca o hidră de gardul din lemn. Reţin umezeala şi în scurt timp bârnele se umplu de carii şi putrezesc. Învăţătură de la tata, de astă dată.
În locul atât de înroşit şi de înmiresmat de odinioară creşte nestingherit un usturoi gras, pişcăcios la limbă, de care mama e foarte mândră.
Cred că Năzdrăvanul a ieşit învingător din lupta cu viaţa. Aşa e sfârşitul fiecărei poveşti, nu? ,,Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.” Până şi Propp, în Morfologia basmului, confirmă asta!
Am găsit de dimineaţă în dulapul din hol, lângă sticlele de ulei de măsline extravirgin şi cafeaua adusă din Cuba de fratele lui Avril, şefa mea, o punguţă roşie, decorată cu pete proaspete de dulceaţă (sub forma a cinci creioane de colorat, de lungimi inegale). Scrie pe ea Poppy Powder (mac). Nu m-a tentat în vreun fel. Prefer o cafea amară, sugarfree. Mereu sunt obosită, iar ochii am început să mi-i ascund în spatele unor ochelari cu rame negre, fancy. Sigur mi-au crescut dioptriile. Noaptea cea mai lungă nu trece de cinci ore. M-am transformat într-o cybergirl. Am o mulţime de prieteni virtuali aşezaţi într-o ordine perfectă, pe o listă. Prea multă ordine pentru dezordinea din mine. Primesc atâtea pupicuri în fiecare seară. Chiar şi îmbrăţişări. Ce păcat că sunt doar emmoticon-uri!
Ba chiar m-am pricopsit şi cu un iubit virtual, de care mă despart sau mă împac în funcţie de… bătăile (trăirile) reţelei de internet. Când reţeaua e în stand-by, trece şi dragostea. Nu mai trăiesc Primăvara Amorului, cum ar spune poeţii Văcăreşti… Nu am primit încă niciun mail de la el, cu vreun attachment file, în care să descopăr imaginea vreunei flori de mac în floare.
E deja amiază. De ce nu s-o fi trezit până acum Little Yasmin? It’s one o’clock PM. Or’ fi degetele fetiţei pe punguţa de mac? Şi copiii s-au schimbat. Cum să preferi dulceaţa de măceşe în locul zahărului vanilat?
Când nu mai credem că bucuria mai poate sta într-o linguriţă de mac.
Pentru CEI MARI…
Zaţ de mac pierdut în dans uitat
Du-mă tu, neputinţă, în nămolul lichefiat,
Apasă-mi fruntea de particule de praf
Şi dă-mi zăbava de a atinge cu unghia-mi încărnată pânza freatică
de apă chioară.
Scoate-mi din atriul drept al inimii mele de ceară,
Neliniştea care mă roade
Şi îmi taie în carne vie orice vis domolit de tăcere mută
până la os.
Perpeleşte-mi durerea în oaze de chin de smoală arsă,
Fă-mă să zburd pe câmpii de hrean necopt
Şi îmi roade călcâiul ahilian plin de răni
cu nesaţ.
Destupă-mi nara stângă de sânge închegat,
Plin de larve de păcat
Şi îmi scotoceşte sinusurile umplute de dor cu un cui
de puncţie.
Apucă-mi tu, neputinţă, ultimul gram de suflet rămas,
După bătaia pierdută, ţesută-n catifea de negare
Şi dă-mi o ultimă dezlegare să calc uşor, în pas de dans uitat, printre maci de zaţ
în floare.
Semnat,
Aiurel cel Bucălat
P. S. : scrisă într-o zi de martie în floare (în Irlanda au înflorit narcisele)când m-am simţit cel mai singur om de pe pământ… 
*Zoia Alecu - Cărări de maci
