Mama, cu mâinile pe urechi,  mă pupă pe obrăjorul drept, aşa cum face de douăzeci şi doi de ani încoace. Sorb din cafea, vorbim de ultima carte a lui Breban, de înflorirea pomilor din ogradă, despre vreme şi moda vintage. Da, am o superrrrmamă, cea mai bună prietenă totodată!!! (îs rârâită!)

În trei minute sunt deja îmbrăcată. Rochia mea de vară turcoaz e preferata mea. Mereu o îmbrac, fie vară, fie iarnă, atunci când mă simt fericită! Mă uit în oglindă, zâmbesc, îmi place ceea ce văd: o tânără cu părul legat în două codiţe, măturele, câţiva pistrui de la soare pe nas şi…cam atât.

Azi fără pudră sau fond de ten, e bine să fii şi naturală!
Fur o ciocolată începută din frigider şi ţup, ţup, plec spre facultate. Privesc oamenii. Unii sunt agitaţi, gesticulează. Un cerşetor ţine o plăcuţă în braţe: ,,E primăvară şi eu nu o pot vedea!”. Nu am bani, dar îi arunc în pălărie trei pătrăţele de ciocolată. Opreşte troleul 25. Nu mă înghesui, deşi mai am trei minute şi încep cursurile. La radio, e horoscopul. Deja e pronosticul pentru Leu, am pierdut Racul!

Alerg, dar…mă opresc la vânzătorul de castane prăjite din colţ. Mă uit cum sfârâie pe grătar bilele maro din toamna trecută. Oare se importă şi castane din Turcia? Mai că ameţesc, ce bine miroase! O văd pe Ioana,  colega mea, e lângă Central. O aştept. Ne salutăm. ,,Abramburico, nu ai să-mi împrumuţi doi lei?”, o întreb. Îmi iau castane! Yuppi! Aţi ghicit deja că nu m-a refuzat.

Întârziem. Nu batem la uşă. Intrăm în Amfiteatrul Blaga. Profesorul Robu, cu peruca mereu nearanjată, ţine prelegeri despre fenomenul avangardist în mediul literar. La fraza: ,,Jos arta, că s-a prostituat!”, pufnesc în râs şi mă înec cu o castană. Tuşesc. Beau din sticla lui Dima, moldoveanu’, puţin suc. Oauu, e bere!

Trec şi cursurile. Unele mai plictisitoare, altele mai incitante. Înainte de a băga totul în geantă, după ultimul seminar, îmi privesc stiloul Regal. Scriu cu el din clasa I. Are peniţa de argint, mi-a spus mama că a fost a tatălui meu. Cred că l-a folosit destul de mult, altfel nu pot să îmi explic cum de pot scrie atât de uşor cu el. Nu zgârâie deloc foaia, alunecă bine.

Vorbesc cu ale mele mândre colege, mergem la cantină, mai am bonuri de masă în geantă. Fix 10 roz, adică mâncare de 30 RON. Nu e rău deloc, să trăiască Miruna şi mama ei, educatoare, că mi le-a dat!

Trec şi pe la Biblioteca Centrală. Doi negrii discută pe scări în franceză. Nu înţeleg nimic. Iar am întârziat cu restituirea cărţilor, 4 lei amendă. Îi aduc mâine. Sper să nu îmi suspende permisul.

Ajung acasă. Sunt singură, doar eu şi Ştrumf, cel mai înţelegător căţel. Mă joc cu el, iar îmi rupe ştrampii. E mai bine ca ieri, când mi-a mâncat o şosetă.
Mă uit la televizor, pe Reality TV. Mai învăţ câteva trucuri de prim ajutor în cazul…furtunilor de gheaţă. E un soare superb afară, deschid fereasta şi casc.
„Ieşi , copile cu părul bălai, afară şi râde la soare, doar s-o îndrepta vremea” , aşa mă alinta bunica când eram de-o şchioapă, la ţară.

Sună Alex, iubirea mea şuie. Ne întâlnim în seara asta, în parc, lângă statuia lui Cuza. Dacă nu va ploua, iar ne dăm cu barca. Şi iar îmi va face poze. Şi iar voi minţi că nu îmi place. Şi, ca întotdeauna, vom râde şi ne vom săruta.

Apare şi mama. A cumpărat lasagna pentru cină. Aşez masa. Mâncăm. Nu uit de căţel. Povestim totul de peste zi. Îi merge cam prost la serviciu, e tare obosită, e stresant să lucrezi cu cifre. Câteodată e ca matematicianul întâlnit de Micul Prinţ pe una dintre planete. E tare greu să numeri toată ziua!

Are cearcăne şi vinişoare sângerii în ochi. Fac ordine, o las să se odihnească. Apare tanti Olga, vecina de vizavi, cu părul pe moaţe, îmbrăcată în capotul cu buline roz. Le las să stea la taclale, mă retrag în camera mea, tapetată cu fluturaşi.

Apoi mă întorc la caietul verde, jurnalul meu…Încep să scriu. Deunăzi am găsit pe internet o întrebare interesantă, adresată tinerilor: ,,Ce motive am ca să fiu recunoscătore în fiecare zi?” Pe pagină încep să înşir cuvinte. Motive sunt multe, mai multe ca mărgelele din sticlă de pe un şirag. Sunt recunoscătoare pentru ochii mei cu care pot privi lumea, pentru mâna stângă (cu care scriu), pentru că sunt sănătoasă, pentru că am prins atâtea răsărituri de soare. Pentru că am prieteni, pentru că iubirea mea mă suportă şi mă răsfaţă. Pentru că am cel mai frumos stilou din lume. Pentru că am o mamă cum alte nu-s, care ar face orice pentru mine. Pentru că, de anul ăsta, studiez pe banii statului. Pentru că am ales bine la vremea mea  pe când am dat la facultate, şi fac ceea ce îmi place.
Pentru că mama mi-a pastrat toate hăinuţele si jucăriile de când eram copil, pe care le privesc minute în şir în zilele ploioase. Prin ele îmi retrăiesc povestea. ,,A fost odată o familie fericită, doi oameni care se iubeau şi care aveau un copil cu păr bălai şi zulufat, isteţ şi mirat de tot ceea ce trăieşte. Dar unul plecat într-o zi pentru a fi înger şi pentru a-i veghea de sus pe ceilalţi doi”, cam aşa e începutul poveştii. Sper să fie un final fericit măcar.

Sunt recunoscătoare pentru că am toate jurnalele mele,  pentru că în ele sunt cuprinse  amintirile şi gândurile mele, o parte din mine. O altă Lină, mai frumoasă  şi mult mai proaspătă ca cea de azi.  Sunt recunoscătoare pentru mine însămi prin ele.

Şi pentru toate motivele enumerate mai sus…