May
20
EMO-sentimente…
Filed Under De prin lume adunate în şosetă, La shaorme înainte, la război înapoi | Leave a Comment
Că tot sunt mai supărată ca de obicei (când râd, cânt, sar pe trambulină, scriu chestii aiurite, citesc poveşti copiilor năzdrăvani), am găsit şi o melodie care să rezoneze cu starea mea. Chiar nu mai pot aştepta, peste cinci săptămâni voi fi acasă, mi-am făcut deja bagajele, am început să citesc câte ceva cu voce tare să văd dacă nu am căpătat vreun accent straniu. Nu-i rău, după un an. S-ar putea să-mi mai scape câte vreun “lovely”, “gorgeous”, “right”, dar nu-i bai.
Plouă în fiecare zi, e chiar deprimant. Am bifat deja tot calendarul (încă de la Revelion), după socoteala mea deja e 30 iunie şi sunt acasă. Chiar e frumos şi aici, multe chestii de văzut, multe de trăit, dar inima mea e departe. Vai, devin patetică!
Giulia nu îmi place îmi mod deosebit, dar de data asta i-a ieşit. După mine, melodia mai are note comune pe la început cu I Hate This Part, The Pussycat Dolls, dar de la inventarea roţii încoace, cam greu să fii şi original în stare pură. Plus că nu e o părere avizată. Şi nu îmi pasă.
Lăsaţi armele jos!
Apr
19
Cum în Irlanda nu prea sunt biserici ortodoxe (a se citi, deloc) şi cum Paştele ortodox nu coincide cu cel presbiterian, iahovist, anglican, adventist, catolic, m-am trezit singură cuc în Noaptea de Înviere.
Nu am disperat, am căutat pe trilulilu (crocodilul) cântarea Hristos a înviat! (hmm, am nimerit prima dată variante pocăite), mi-am pregătit o lumânare parfumată de lalele şi scorţişoară. Un grep mi-a ţinut loc de pască (fructul meu preferat!).
Am stat la taclale prin unde cu un prieten şi…am adormit în aşternuturi curate, răsfăţate cu balsam de springflowers.
Puţin cam nostalgică, iubesc această sărbătoare şi nu îi uit semnificaţia. Ca să îmi citez o colegă, ,,Paştele nu e sărbătoarea Iepuraşului”. Am găsit o povestioară frumoasă prin blogosferă pe când mi se topise şi lumânarea mea. O să vă povestesc mâine şi cum îmi petreceam eu Paştele acasă sau la bunici.
Când eram mică şi mergeam la bunici, la Adalin, de Paşte. Acolo Învierea era la trei dimineaţă, pentru că împărţeam preotul cu satul vecin şi trebuia să aşteptăm pînă termină slujbă dincolo. Bunica ne trezea pe toţi, iar bunicul ne aducea un lighean cu apa, să ne spălam pe faţă, în care punea un ban, un ou roşu şi o urzică (cred că însemna ceva de genul- să ai bani, să ai de-ale gurii şi să fii iute/aspru la muncă).
Dintotdeauna slujba de Înviere a fost favorita mea, din mai multe motive: din pricină bisericutzei de pe deal, din Adalin, din cauza momentului când preotul bate cu crucea în uşă, din cauza că era în miez de noapte sau poate toate astea la un loc. Cât am stat în România, 25 de ani, o singură dată am petrecut Paştele în Cluj; eram în liceu şi am vrut să fiu şi io cool şi să merg cu colegii la Catedrală. Şi am mers, dar nimic nu mi s-a părut religios, unii aveau sticle cu alcool în mână, era gălăgie şi nu puteai spune exact dacă era Învierea sau câştigase România ceva meci de fotbal.
La biserica românească unde am mers azi-noapte şi unde merg de câţiva ani, atmosfera e undeva între biserica din Adalin şi Catedrala din Cluj. Lumea se poartă civilizat şi pios, însă lipseşte ceva, nu ştiu anume ce, dar nu mă simt ca ,,acasă”.
În Duminica Paştelor, nu se ţinea liturghie la ţară. Tot satul se întâlnea însă în curtea bisericii, unde avea loc ,,Brişcălitul”, un obicei super haios. Doi-trei bărbaţi mai indrazneţi îl prindeau la mijloc pe un altul, îi ridicau un picior în sus şi, cu o scândură mică, îl loveau uşor în talpă zicând: ,,Una-una-două-douăzeci-şi-nouă. Ăsta-i Simionu lui Gavriş şi toamnă trecută, când s-o dus după lemne în pădure…” şi spuneau în gură mare ce anume făcuse respectivul. De obicei, poveştile erau haioase, poate uşor exagerate şi spuse cu mult haz.
După ce se încheia a ,,Brişcălitul”, toată lumea mergea în Râtul Colnicilor, un deal cu multe flori, în special ,,Breaban” şi ,,Florile Paştelor”, la care nici astăzi nu ştiu cum li se spune într-o denumire mai oficială, şi lumea, îmbrăcată de sărbătoare, se adună în grupuri şi povesteau şi ciocneau ouă. Întotdeauna o să asociez mersul în Rât cu rochiile şi pantofii noi ce le primeam de fiecare dată, de Paşte, de la ai mei. Mă simţeam gătită că de sărbătoare şi eram foarte încântată întotdeauna de noile tzinute.
Mama mi-a spus ieri că nu prea mai merge nimeni în Râtul Colnicilor şi nici ,,Brişcălit” nu mai există. Ai mei şi încă o familie au fost singurii care au mai păstrat tradiţia cu mersul pe dealul cu flori. (Sursă: Blog de ziarist ratat)
Cred că e o istorisire interesantă. Mie mi-a plăcut mult. Dar nu mai frumoasă ca a mea, pe care o veţi afla mâine.
Surogate de fericire…
