Jun
14
PRIETENIE: Recycle Bin
Filed Under Copilării aiurite | 5 Comments
Leapşa de la Dina m-a bucurat mult, mai ales că nu e o temă complicată ca un puzzle 3D:) Cu toate astea, o voi încurca eu. Ideea e să tăifăsuiesc asiduu or’ ba despre prietenele mele. Din varii motive (nu vă gândiţi acum că stau exilată, fără prieteni şi îmi adun lacrimile într-un castron ciobit), aleg să vă povestesc despre prietenele pe care le-am pierdut de-a lungul timpului. Din fericire, e vorba doar de moartea unor sentimente. Sincer nu cred că aceste relaţii vor mai fi reciclate vreodată, pentru că …nu ar mai avea vreun rost. Refuz să cred în ierarhizări de orice tip în ordin personal (cu excepţia jumătăţii pline sau goale), de aceea voi alege o ordonare cronologică.
Cubul sentimentelor-patru feţe (laterale), patru fete
I. Mir- loin des yeux, loin du coeur
Nici nu mai ştiu când am văzut-o prima oară, cred că aveam trei ani şi încă mai credeam în Moş Crăciun. Am stat împreună de la grădiniţă până la sfârşitul gimnaziului, timp în care am împărţit totul: jucării, mâncarea din pacheţele (mereu luam cantitate dublă), emoţii, poveştile din copilărie şi adolescenţă, teste (dacă aveam lucrare, fiecare rezolva câte o jumătate şi apoi le întregeam prin transcriere). Ne-am trimis scrisori pe toată perioada liceului, dar distanţa (vreau să cred că ăsta e motivul) şi-a spus cuvântul. Sincer, nu mi-am imaginat vreodată timp de vreo 15 ani că nu va merge totul ca în visele noastre de odinioară: studente în acelaşi oraş, vecine mai târziu şi mereu ca două surori.
Mir e o perfecţionistă: excelează pe plan şcolar, e frumoasă, brunetă cu ochii verzi, preocupată mult de aspectul fizic, uşor superficială, adaptabilă. Nu cred că aceste variabile să se fi schimbat între timp, aşa a fost dintotdeauna. Am atâtea amintiri cu ea, nu aş şti ce să aleg.
Ştiu că la o înmormântare am râs de numa’. O dată ne-a plăcut de acelaşi tip. Ne rujam în ora de mate. Schimbam caietele de lecturi suplimentare între noi. Dădeam mărţişoare aceloraşi băieţi. Făceam hăinuţe la păpuşi. Ei i-am spus prima oară că sunt amorezată, cu ea mi-am cumpărat primul sutien etc. Pentru ea eram Aur, iar eu îi spuneam Mir. Cred că a fost prietena cea mai bună pe care am avut-o vreodată, pentru că eram mici, sincere şi ,,surori”.
Aleg pentru a defini acea perioadă şi prietenia noastră, Edith Piaf- La vie en rose (ştiu că îi plăcea mult franceza).
II- Abramburica- coincidentia oppositorum
Colege de liceu, total opuse sub toate aspectele, dar cu mult lipici una pentru cealaltă. Abramburica era nebunatică, mereu pusă pe şotii, suferindă de sindromul ,,mi se fâlfâie!”, fană înrăită Bon Jovi, un tezaur de bancuri savuroase şi picanterii. Cu ea am mers prima oară din curiozitate la o tanti care ghicea în tarot. Ne-am luat câte trei îngheţate la vafă într-un pahar şi ne îndeletniceam cu degustarea diferitelor arome în timp ce oracolul făcea previziuni optimiste. Nu s-a adeverit nimic. A fost o prietenie ieşită din tipare, niciodată nu mă plictiseam, cu ea am chiulit prima oară, tot ea m-a învăţat că viaţa are gust în orice moment.
Îmi amintesc de perioada când Abramburica mea a învăţat să împletească şi înfierbânta andrelele în timpul orelor de istorie (pe sub bancă). Am mâncat în timpul orelor de muzică zeci de kilograme de biscuiţi cu miere, mereu ne luam numai sortimentul ăsta. Îmi vine în minte “un stori” bramburesc: s-a costumat odată de Halloween în vrăjitoare, dar până la finalul petrecerii şi-a rupt fusta, machiajul i s-a întins din cauza căldurii din club, ciorapii au devenit ca ciuruiţi de gloanţe. Pe stradă doi poliţişti i-au cerut să se legitimeze crezând că au de o face cu vreo femeie cu moravuri uşoare. Abramburica i-a dat viaţă adolescenţei mele tihnite şi cred că raportarea ei la toate situaţiile a fost o lecţie a la Candide. Nu ne-am mai văzut de mult, ea şi-a făcut deja o familie şi e mămica unei bebeluşe zâmbăreţe. Nu cred că ar fi ceva mai potrivit în contextul ăsta decât Nu mi-e frică de Bau-Bau, un cântecel pentru copii, vesel şi antrenant.
III. Nico- fetelor, să nu cedaţi din prima seară!
Totul a început la o olimpiadă de…religie (era singura cale de a fugi din calea uraganului Katrina, a se citi lucrare la mate). Ne-am înţeles bine, am gustat şi din binecuvântarea ardelenească, că tot eram la Bistriţa. Atunci am crezut că Cel de Sus mi-a scos în cale o adevărată prietenă: matură, altruistă, omul care te poate asculta o zi întreagă fără a da semn de cel mai timid semn de plictiseală. Ne petreceam pauzele împreună, apoi am dat şi în acelaşi centru universitar. Odată i-am spus să mă aştepte în gară cu Jean (să-i spunem aşa), iubirea mea din vremuri de juneţe, pentru că ar fi păcat să se plictisească. Nu m-aş fi gândit că îi va cădea cu tronc (aici nu mai contează subiectul, fiecare s-a simţit ,,acostat” sentimental de către celălalt). Ideea e că după un timp eu m-am simţit cea în plus şi intrasem într-un cerc vicios, din care am ieşit foarte repede, dar foarte greu. Apropo de amintiri, ştiu că odată m-a sunat să mă înştiinţeze că se va întâlni cu el pentru a discuta despre mine. Ha? Total ilogic, după cum a început şi s-a sfârşit această relaţie de prietenie. Nu sunt împreună. În subtitlu, rectific ,,seară” cu ,,gară” :). Jennifer Love Hewitt- Love Will Show You Everything. Punct.
IV. Cory- prietenie, bibelou de porţelan
Am fost foarte aproape pe o listă cu rezultatele unei olimpiade şi mai aproape (una sub alta) pe lista cu Admişi la facultate. ,,Ce nume de Enigma Otilie are tipa asta!” a fost prima ei replică. Eu mă gândeam că mai rari părinţi fani atât de înfocaţi ai Ecaterinei Teodoroiu! Nu de alta, dar aşa o botezaseră. Eu vorbeam cu un puternic accent moldovenesc, iar ea nu ezita să folosească mereu perfectul simplu din care nu înţelegeam o iotă la început. A fost o prietenie coaptă în anii de studenţie, cred că eram nedespărţite- unde era una, cu greu să nu o găseşti şi pe cealaltă. De Cory ar fi multe de spus, cred că e persoana care m-a ajutat cel mai mult în existenţa mea (pe toate planurile, inclusiv cel personal) şi poate de aceea ruptura asta m-a durut cel mai mult. Iute în toate, inclusiv în gândire, Cory cred s-ar descurca şi dacă ar fi teleportată pe Marte. Ştie din toate destul de mult. Acum mi se par amuzante experimentele Portocala Mecanică (am vrut şuviţe castanii pentru volum, dar au ieşit în nuanţa mandarin) sau Retezare paralelă (un filat nu prea reuşit din cauza căruia m-am tuns scurt), aceste fiind sub egida by Cory. Cred că în cei trei ani a ştiut mai multe despre mine decât mama, căci am avut încredere totală în ea. Amintiri- trei ani, multe, multe, multe… Ştiu că am ţinut pe Holban un seminar care ne-a ieşit perfect, smulgând un zâmbet şăgalnic celui mai sexy bărbat în viaţă (un profesor de literatură), că ne-am dat cu barca fără nicio grijă înaintea unui examen crunt, cheltuind ultimii bani. Tot ea m-a recuperat de pe străzile Nantesului când nu mai ştiam cum să ajung la gară şi cu ea am savurat multă bere la petrecerea voluntarilor TIFF.
Separarea a fost una cu iz literar, uşor ionescian (adică absurd). În toată povestea astea, nu ştiu cine a fost mai Otilie sau mai Aurică, şi aici mă refer la personajele călinesciene. Ultima replică, rostită cu un sarcasm caustic- ,,Spor la făcut gogoşi!”- a pus capac la toate. Nu e o ruşine să lucrezi, chiar şi atunci când meriţi mai mult în urma pregătirii profesionale. Mai mult decât atât, în Irlanda fiecare student pleacă de obicei în SUA un an după facultate pentru a fi chelner, recepţioner sau muncitor la firme de curierat. Nu am gustat deloc ironia, de aceea A fost odată (Mihai Mărgineanu).
Poză recuperată de la Recycle Bin
Cred că a fost o prietenie de porţelan, iar acesta e un material casabil în timp. Niciun bibelou de-ale mamei nu a rezistat mai mult de un an, deci e bine!
Propunerea de a vorbi despre prietenele mele mi s-a părut interesantă. Din acestea prietenii trecute am învăţat multe şi mi-ar plăcea să cred că şi cele patru fete au luat câte ceva plăcut din tot ce a fost. Faptul că nu am denigrat pe nimeni arată că orice relaţie merită trăită, asumată, căci în final rămân şi amintiri frumoase.
Jeux d’enfants- prietenie, categoria JUNIORAT
Astăzi tot universul meu se învârte în jurul celor două fetiţe (,,ghemotoace de puf roz”) care au apărut cu un an în urmă în viaţa mea. Prima impresie a fost… plăcută. Două năsucuri roşii care eclipsau două zâmbete adorabile. Apoi totul a căpătat paloarea unei mici temeri, cele două vorbeau fără încetare, fără măcar să ia o pauză de respiraţie… Întrebările mă asaltau fără milă şi dorinţa lor de a-mi povesti sau de a-mi arăta ceva deodată lua proporţii îngrijorătoare… Apoi, după nicio zi părea că ne ştim dintotdeauna.
Jennifer- Miss Independent
Jenna iubeşte bebeluşii şi cică şi-ar dori unul adevărat, dar acum se mulţumeşte cu melodia ,,We Gonna Have a Little Brother” şi cu păpuşile pe care le plimbă toată ziua şi pentru care îmi fură prosoapele din dulap. Azi mi-a spus că nu îl mai iubeşte pe Charles Tyrone III, colegul ei de grădiniţă şi că e în căutarea unei alte piste.
Ieri m-a distrat mogâldeaţa pentru că l-a întrebat pe unchiul Harry, văzând că i-a crescut burta, cu o faţă nevinovată şi nelămurită: “You’ll have a little baby?”. Aşadar un nou concept ia naştere în asemenea condiţii: bărbatul însărcinat!
Posesoarea unei maşini de calcul de jucărie, piciul şi-a deschis propriul magazin, iar rolul de patron-vânzător e asumat ca la carte! Are marfă diversificată, de la cafea până la clame de păr, păpuşi, dulciuri. Eu sunt unicul client, îmi dă şi bani înainte (o cutie mare cu mărunţiş), mă întreabă ce vreau, are un caiet cu preţuri, iar dacă cer un lipstick, răspunsul vine însoţit de un zâmbet (regula de aur a afacerilor!): ”That’s two pounds. Thank you so much! It’s lovely, see you again!”. Dacă îi atrag atenţia că nu ar trebui să facă ceva sau că umblă cu un lucru care nu îi parvine, răspunsul e acelaşi de fiecare dată: ”I have to…”. Mă distrează această replică, mai ales că e rostită cu toată convingerea.
Jenn e mare iubitoare de ponei, cu care împarte biscuiţii în fiecare zi. E drept că mănâncă ea mai mulţi, dar mai contează?!:) Noi îi spunem Duracell sau Speedy Gonzales pentru că e cel mai energic copil pe care l-am văzut vreodată. Se cocoţă oriunde, aleargă, sare pe trambulină, dă ture cu biciclete dimineaţa înainte de a mânca, nu doarme deloc ziua, într-un cuvânt e Zbir! Un zbir irlandez autentic, căci îi place berea la nebunie şi mereu mai fură câte o gură din vreo sticlă.
Curioasă din fire, mereu pune întrebări şi aşteaptă răspunsuri. Deşi are patru ani jumătate, vârsta prin excelenţă a poveştilor, ea nu are răbdarea necesară de a asculta vreuna. Şi le ,,citeşte” singură. Ia câte o carte şi imaginează un fir narativ pornind de la imagini. Gesticulează, îşi modifică timbrul vocii pentru fiecare personaj, râde, plânge la comandă, chestii care mă fac să cred că într-o zi va deveni actriţă.
Yasmin- Miss Perfection
Yasmin, celălalt năsuc roşu, are şapte ani şi e o fetiţă sensibilă, dar care ştie să mascheze asta foarte bine. Te abordează cu o răceală britanică, tăioasă şi mereu te judecă după felul ei de a fi. E o perfecţionistă convinsă, care păstrează în jurul ei o ordine în lucruri şi în gânduri rar întâlnite la un copil. E foarte matură, deja ştie ce vrea… Şi nu cred că visul ei de a deveni designer de interior e doar o vorbă aruncată în vânt. E drept, copiii spun multe, şi eu mă visam actriţă sau învăţătoare odată, dar la Yasmin totul pare a avea finalitate. Şi-a mutat o parte din mobilier singură, a schimbat veiozele în cameră, în fiecare zi ceva e altfel în camera ei cu pereţi coloraţi diferit şi personalizaţi cu desenele ei. Are o gândire organizatorică şi analitică. La in joc oarecare, ea stabileşte regulile, rolurile fiecărui participant în parte, premiile, timpul de desfăşurare.
I-am câştigat încrederea greu, şi asta după ce am învăţat să o tratez ca pe un om mare. În fiecare zi citim împreună cărţi (fiecare lecturează câte o pagină până ce cartea e terminată), ne delectăm cu episoadele din Hannah Montana sau cu învăţarea limbii române.
Odată mi-a spus că e normal să mă uite, dar toate lucrurile pe care le-am făcut împreună îi vor aminti de mine… Sunt sigură că va realiza multe, de aceea am ales împreună cu ea, Miley Cyrus- The Climb.
Am ales să vă vorbesc despre mămăruţele mele mici pentru că… în prezent ele îmi sunt cele mai bune prietene. Alături de ele îmi retrăiesc copilăria, în ele mă regăsesc şi cred că am învăţat multe din felul lor de a fi. Jennifer zâmbeşte mereu, te sufocă cu pupicuri şi îmbrăţişări, te răsfaţă, iar Yasmin e realistă, mereu face totul pentru ca ceva să fie lipsit de greşeală. A învăţat să meargă pe tocuri cu o precizie fără de cusur, iar baletul o ajută să fie echilibrată.
Dacă nu credeţi că e posibil ca între un copil şi un om matur să se lege o relaţie specială, atunci vă înşelaţi. Copiii sunt mult mai complecşi decât îi vede majoritatea dintre noi. Nu vă vor măguli pe gratis, vă vor spune mereu adevărul despre voi (am aflat că părul meu seamănă cu o coamă de ponei) şi judecata lor nu dă greş. Cât despre prietenie, în general, împărtăşesc concepţia Principesei Margareta. ,,Prietenia, spune dumneaei, nu se alege, se întâmplă şi este foarte asemănătoare cu dragostea”. Un pahar de bere sau de limonadă are alt gust când îţi sunt prietenii alături.
Din capitolul: Merită galoane (sau câte o bere) la cât i-am stresat!
Un adaus şi termin postul ăsta lung (e cel mai stufos pe care l-am scris pe aici)…De o vreme mă înţeleg mult mai bine cu băieţii decât cu fetele. Orientarea asta am avut-o oarecum de prin liceu când mi-am ales un coleg de bancă. ,,Aş vrea să stăm împreună, pot?”, am întrebat eu. Răspunsul lui: ,,Mi-e indiferent!”. 
Ne-am înţeles foarte bine şi suntem prieteni şi astăzi. Noul val: Little Child, Dr. Jivago, Olimpicul Universal, Ultra şi o fată puternică şi directă ca un băiat (nu-i Nikita:)). Sper să nu vă fi supărat prin faptul că am invitat muşchetari într-o blogosferă feminină…Mulţumesc e tot ce pot să zic. Şi felicitări celor de la Hotcity ş Redd`s!
Dă-i cu bere, dă-i cu vin! Dă-i cu leapşa!
Trimit leapşa către Dan, Niken şi Gabriel. Nu de alta, dar cred că vor fi nostimi abţiguiţi.
Jun
13
Strada mea colorată
Filed Under Copilării aiurite | 96 Comments
În urmă cu un an, drept urmare a unui pariu tâmpit (mi-a spus cea mai bună prietenă că vorbesc baliverne şi că eu nu aş fi în stare să plec în lumea largă), am dat uliţa bunicilor pe o stradă asfaltată ca la carte, cu becuri reflectorizante inserate de-a lungul ei. Oameni grăbiţi. Zâmbete false. Maşini, motociclete, niciun pieton. Copii care coboară repede din maşini şi aleargă în curtea şcolii pentru a nu-şi uda uniforma austeră, în culori mate (de obicei uniformele irlandeze sunt de culoare bej închis). Nimeni nu salută pe nimeni. Îmi ştiu vecinii după maşini. Toauregul e al unui bătrânel care a fost militar la vremea lui. Mini Cooperul e condus de o femeie, la vreo şaizeci de ani, care îşi poartă mereu după ea câinele, un labrador de ciocolată. Biciclete nu am prea văzut pe Learmore Road…
Cerul irlandez e mereu plumburiu, cu nori de cerneală, rar apare şi soarele. Domină peste tot verdele, ceaţa şi oamenii posomorâţi. însă am reuşit să văd totul în culori. Clădirile impunătoare, deşi seamănă între ele, sunt colorate diferit. De un an, de când sunt aici, am încercat să ies din rutină. Am atribuit fiecărei culori o semnificaţie. Dacă mă opresc în faţa unui ,,cub” albastru, voi avea o zi bună. Cremul îl identific cu liniştea. De galben mă feresc, căci e o culoare ranchiunoasă. Când e verde mă gândesc la libertate. La alb mă uit ca viţelul la poarta nouă, gândindu-mă în ce culori l-aş acoperi. Cred că ar fi roz. Până şi băncile sunt personalizate (nu, nu vă gândiţi la alea ale lui Funar!). Mereu sunt goale, nici câinii nu se aşază pe ele. Până şi picii le privesc ca pe nişte obiecte de muzeu.
Cu toate astea, sunt teribil de frumoase şi-i conferă orăşelului un farmec aparte. Aş vrea să ajung într-o zi în Eastbourne, un oraş din sudul Angliei, denumit în tradiţia locală ,,locul celor o mie de bănci”. Fiecare bancă e diferită şi are o istorie aparte. Făcută şi donată de fiecare familie căreia i-a murit cineva, banca menţine vie amintirea unui om drag. Mi-a povestit un prieten că pe fiecare plăcuţă comemorativă ataşată, mesajul e unul aparte. După formula iniţială “In loving memory of…1910-1989″ (na, era mai interesant să-l fac nonagenar?!:), e scrisă o poezie sau un câteva rânduri. Mi-ar plăcea să rămână şi după mine o bancă. Neaparat să fie roz!
Mereu le pozez şi în fiecare zi le întâlnesc în calea mea. Câteodată sălăşluiesc preţ de câteva minute pe ceas pe câte una dintre ele. Privesc norii pufoşi, denşi şi încerc să le atribui forme dintre cele mai năstruşnice. Azi am văzut pe cer o antilopă rătăcită, de prin continentul negru.
De o clădire gri mă leagă multe. E prima pe care am văzut-o când am venit aici. Mi s-a spus că a fost locul unei altercaţii între catolici şi protestanţi. Acum vreo 15 ani. Odată mă întorceam pe jos din parc şi începuse ploaia. Am stat sub streşina de la uşa ,,cubului gri”. Pe scări era scrijelit ,,God, I love you!!”. Duminica următoare intram pentru prima oară într-o biserică presbiteriană, eliberată de prejudecăţiile intolerante, specifice cultului din care fac parte. Pereţii bisericii sunt coloraţi în roz, iar când lumina bate dinspre vitralii, se proiectează în mijlocul încăperii de rugăciune un joc de luminiţe multicolore. L-am regăsit pe Dumnezeu aici, departe de casă (nu vă faceţi griji, rămân în religia mea).
E o stradă de împrumut. Peste două săptămâni mă întorc definitiv acasă.
PS: Din ciclul: că tot îmi fac mai mereu cadouri singură!
Deşi strada mea nu e una zgomotoasă, deşi e aglomerată, există şi măsuri de siguranţă (chiar la graniţa cu un sat).
Jun
13
Strada mea e cea pe care am făcut primii paşi, căreia i-am învăţat bine gropile, încât să ştiu să mă feresc de ele. Când eram copii, fiecare avea groapa lui, întocmai cum lipovenii pun stăpânire pe fiecare petic de apă.
E o stradă cu o istorie aparte. ,,Apăi, vroieu şiei di sus sî facî cali feratî pi Bistriţî”, mă lămureşte baba Aristiţa, cea care în juneţe ar fi avut o escapadă amoroasă cu bunicul, spun gurile slobode ale satului. Au fost aduşi şi câţiva metri de şină ferată, pe care oamenii s-au pus stăpâni, dar au plecat repede cei care credeau că vor pune satul Rusca la cale. Trenul nu a apărut niciodată pe acolo. Nici măcar asfaltatorii, căci drumul de ţară e undeva pe o listă la fondurile europene, fonduri care întârzie să apară. În acest sens, strada mea e una a nimănui, căci autorităţile, ,,cei de jos, din mocirlă”, cum îi numesc eu, o aşază mereu la coadă în rândul investiţiilor.
Cu toate astea, e o străduţă vie, care freamătă la fiecare lătrat de câine (,,Iete, nu mai contineşti din latrat Gaiţă, câinili lu’Sofronia!”, auzi de multe ori când un patruped îşi face datoria) sau la fiecare pas de drumeţ nou (,,Cini o fi?”). Oamenii sunt deschişi, tăifăsuiesc, îşi dau cu părerea, sunt la zi cu TeVe-ul, ştiu de Obama, ,,negru ca un ciaun di mămăligă” sau de plecarea lui Răduleasca ,,în lumia largă”. Îţi pot seconda orice tip de discuţie, iar dacă au goluri informative, sunt curioşi să le afle.
Poza e de acum un an. Am surprins o şuetă aprigă, cu tuşe feministe, dar moderată de un ,,cocoş”, nea’ Costache. Cele patru graţii cu bundiţe şi şlapi asortaţi la ciorapi de lână bârsană o făceau pe-a analiştii politici. Tocmai li se împărţiseră fluturaşi electorali şi discutau aprig ,,chestiunea zilei”. La întrebarea ,,Dacă iese ista parlamentar ni pune drum şî nouă?”, nu au găsit răspunsul. Bărbatul le răspundea la fiecare în parte cu o răbdare pe care şi-a deprins-o în anii mulţi de potcoveală. Pe cele gurişe le potolea, iar celor molcome le dădea dreptul la cuvânt. Şi îmbărbătarea cuvenite: ,,Mai cu jind, Fănico, mai cu jind!”
Toţi ştiu că promisiunile viitorilor aleşi sunt ca o ploaie de vară: trec repede şi nu-şi mai aduc aminte mulţi de ele.
În lumea satului neaoş românesc, întocmeala pentru un borcan de murături e un subiect mult mai bine digerat decât o campanie electorală oarecare. Spiritile politologice se înfierbântă când în joc e cursa pentru preşedinţie. O dată la patru ani strada devine ca un studio de talk-show-uri. Atunci vocile sătencelor capătă tonalităţi grave. Cele mai sprintene de gură îşi arată colţii mai ascuţiţi decât ai Andreei Creţulescu de la ,,Realitatea te priveşte”. Întotdeauna previziunile politice se fac la poartă, unde se adună toată gloata, întocmai cum Moromete se întâlnea odată cu ai săi în Poiana lui Iocan. Acum, în 2009, a lovit pandemia în discursurile oamenilor. Că gripa aviară e totuna cu cea porcină, să le fie iertată ignoranţa! Nici alesul Boc nu e la zi cu diferenţele.
Deşi a trecut un an, şi alţii douăzeci de când eu eram de-o şchioapă şi le ascultam poveştile ceauşiste sau mai primeam pe sub mână de la Aristiţa câte o nuga sau o ciocolată cu rom, adunarea e aceeaşi. Şi babele tot veşnice au rămas şi dornice să-ţi dea o povaţă fără vreun ban. Aceleaşi feţe arse, surâzânde, aceiaşi oameni joviali. Timpul a avut răbdare, nimic nu pare schimbat. Mulţi oameni nu au plecat niciodată mai departe de Vatra Dornei sau Suceava. Alţii, juni îndeosebi, nu s-au întors niciodată din Spania sau Italia. Drept urmare, nu există tineri care să le combată pledoariile pline de miez. Nepoţii, lăsaţi aievea în grija celor bătrâni, şi-au ales deja câte o groapă din maidan. Niciunul nu încalcă teritoriul celuilalt.
Sper să nu mai asfalteze strada, sincer. Nu de alta, dar şuetele cele mai savuroase au loc la drumul mare, în uliţă.
Jun
2
Jurnal de cazarmă şi uniformă roz
Filed Under Copilării aiurite | 10 Comments
Textul ăsta, scris de mine acum vreo săptămână, mi-e tare drag. Nu ştiu câte dintre voi v-aţi imaginat ,,generălese” sau şoferiţe de tir. Eu mi-am dorit să urmez un liceu militar, însă nu a fost să fie. Mi-am rupt un ligament la genunchi în timpul antrenamentelor, înainte cu o săptămână de probele sportive. M-am prezentat aşa, m-am forţat, însă nu am scos timpul la rezistenţă (cu toate efectele calmante ale unguentelor-minune).
Rezultate: m-am ales cu un genunchi dezmembrat, cu un dosar alb respins şi cu multe lacrimi. Ordinea nu contează. Aş fi ipocrită să zic că nu m-am smiorcăit ca un crocodil. Nu mai mult de câteva ore. Dar mi-a trecut supărarea şi m-am convins că…sunt o tipă prea caldă şi cu o minte prea liberă şi deschisă să primesc sau să execut ordine. Oricum, nu am frustrări, sunt împăcată cu mine şi cu ceea ce fac acum.
Jurnal de cazarmă şi uniformă roz
Printr-un accident am rupt catedra din clasa în care învăţam la liceu
(am vrut să văd dacă e de esenţă tare). În ziua următoare, joi, 24 mai, tabla este găsită spartă. Administratorul mă acuză pe mine pentru ambele calamităţi.
Sunt agitată. Bat cu degetele în perete, mă balansez de pe un picior pe altul. Administratorul nu mai conteneşte cu acuzaţiile. ,,Domniţă, ce să-i faci, prea multă adrenalină.”, mă lămureşte el. Vorbeşte tare, iar atunci când se apropie cineva, ridică tonul vocii. E un bărbat uscăţiv, cu păr alb, deşi nu are mai mult de 40 de ani.Profesoara de drept civil, maior Both, ne-a spus că locuieşte cu mama lui. E neînsurat şi habotnic. De fiecare dată când rosteşte o frază, face o pauză scurtă. Îmi trag fusta uniformei mai sus şi cum nu merge cu lămuririle, trec la planul de rezervă. Îl întreb pe un ton mieros dacă nu s-ar găsi soluţii, mai ales că e o perioadă când e bine să ne gândim la aproapele nostru: postul Paştelui. La rostirea ultimelor cuvinte, văd cum îşi scarpină nasul cu nări inegale. ,,Soluţii s-ar găsi, domniţă, cum nu!”, îmi răspunde acesta.
Îmi scot portofelul în care am ultimele trei alocaţii. Îi întind o hârtie de 50 RON. Refuză. Trece maior Bostan pe lângă noi. ,,Drepţi!”, ordonă ea. O salut. Când suntem pe loc repaus, femeia mă ia la întrebări. ,,Stan, unde trebuia tu să-mi fii acum?”. Îmi închid sacoul albastru, mai mic cu două numere, şi raportez: ,,La adunat dopuri, doamna maior. Să trăiţi!”. E supărată, am greşit iar apelativul, e domnişoară. Nu omite a-mi aminti că arăt ca o purcică şi că două nopţi de planton ar face minuni. Madam Bostan e la curent cu fapta comisă. ,,A dat raportul Vlad, colegul tău de clasă”, mă informează ea în timp ce-mi aşază casca pe-o ureche. Mă muştruluieşte că nu am uniforma curată. Dintr-odată, din clasa ,,Mareşal Antonescu”, iese comandantul. Tuns periuţă, cu o ţinută dreaptă şi uniformă de tip stalinist, acesta îşi fixează un epolet şi trânteşte uşa în grabă. ,,La ordinele dumneavoastră, domnule comandant Ciumpăzaru”, rostim toţi trei. Ne scrutează timp de câteva minute şi o apostrofează pe maior Bostan că nu şi-a lustruit bocancii de dimineaţă. Femeia se înroşeşte şi încearcă să se eschiveze. ,,Permiteţi-mi să raportez”, spune ea cu o voce piţigăiată. Fără a mai aştepta acordul, mă dă în vileag. ,,E adevărat ce spune don’şoara, pui de pufarin?”, mă întreabă el cu o sprânceană ridicată. Încerc să mă apăr. Privesc fix în ochii lui mici, nu clipesc deloc şi rostesc repede: ,,Eu, cadet Aura Cazac-Stan, elevă în clasa a X-a C, sub tutoratul doamnei maior Bostan, mă fac vinovată doar de avarierea unei catedre de pe vremea bunicului meu, colonel în rezervă, Aurică Stan. Solicit pedeapsă regulamentară”. O aud pe dirigintă cum şopteşte ,,şoară”, ,,şoară”. Comandantul mă apostrofează: ,,Pui de pufarin, eşti nedemnă cu tot cu neamul tău de această prestigioasă unitate de învăţământ, CML ,,Ştefan cel Mare”, Câmpulung-Moldovenesc”.
Mă anunţă, pe un ton repezit, că îmi triplează norma la cules mere. Dă să plece, dar se întoarce un pas când ajunge la capătul mochetei de camuflaj. ,,Afganistanule, pentru marşul din noaptea asta vei căra încărcătura specifică băieţilor”. De data asta, pleacă. Mă podidesc lacrimile, dar mi le şterg cu mâneca scurtă, lungă cât să-mi acopere coatele. Îmi mai rod o unghie şi cer superiorilor permisiunea de a pleca la adunat dopuri din incinta cazărmii. Aud în urma mea cuvintele administratului: ,,Mergi cu Dumnezeu, domniţă!”. Cu mult spor, printre fluierăturile inferiorilor mei, bobocii de anul ăsta, umplu doi saci din plastic reciclabil cu dopuri de toate mărimile. Lângă popotă am multă treabă: dopuri aurii de la Finlandia şi vodcă Rasputin. În împrejurul internatului găsesc câteva sticle cu sifon pe care le arunc în gardul verde, fără a mă mai sinchisi de eventualele consecinţe.
Noaptea, în care fac santinelă, trece repede. Flămândă şi îngheţată, tresar imediat la comanda: ,,Înainte! Marş!” a locotenentului Gogoaşă. Îmi arunca fusta scurtă pe ghidul de instructaj ,,Intervenţii Dezastre”, îmbrac într-o clipită echipamentul pentru instructajul de noapte, pe care mi-l adusese Daria, singura iubitoare de fasole bătută cu sos de roşii din întregul liceu. Înainte de începerea marşului, îmi reiau repede locul în formaţie: rândul întâi, grupa a treia. Comandantul îmi trânteşte rucsacul cu sarsanale promis, pe care plutonierul adjutant Ciumpăzaru junior, fiu-su şi turnătorul clasei, mă ajută să mi-l pun în spinare. În pas de cadenţă şi ordine precise, împrejmuim platoul sportiv, lung de cinci kilometri, timp în care puiul de comandant mă tachinează. Când intrăm în Patrulaterul Leopardul Castrat, băiatul începe să-mi facă avansuri. Îmi împrumută mănuşile din silicon termoizolant şi la un croşeu al comandantului în capul lui Bică, un camarad rătăcit de trupă, juniorul îmi deschide un nasture de la tunică şi îmi face o declaraţie de amor. Mă uit la figura lui impunătoare şi încep şi eu să repet maşinal vorbele lui. Cu bocancii grei, plini de noroi, în dreptul pădurii de puieţi Cuţarida, cad într-o baltă. Acesta mă ajută să mă ridic. ,,Hai, măi pufarin sexy care eşti, că-ţi car eu rucsacul!”, îmi spune el pe un ton hotărât. Începe ploaia.
Colegii încep să sporovăiască la greu. Mă ridic pe vârfuri, gata să îi pun în spate în care fac gioarsele când de după batalionul clasei a X-a D, apare comandant Ciumpăzaru, cu faţa plină de glod. Executăm comanda acestuia, ,,un pas lateral la dreapa”, şi oferim explicaţiile de rigoare. Fiul, aflat în faţa tatălui, nu are reţineri. Îşi ţine capul sus, uşor aplecat în faţă, şi gesticulează. După invocarea spiritului de echipă, acesta îşi toarnă singur gaz pe foc. ,,Că tot nu îi Pufarin vinovată de măcelul cu tabla”, deconspiră juniorul şi se scapă cu o mărturisire neaşteptată. El a spart tabla! Comandantul, neînduplecat, ne cere să intrăm în formaţie, dar fără vreun rucsac în spate. Sub clar de lună, Vlad îmi promite bocanci lustruţi şi catarame lună până la terminarea liceului, că tot am intrat eu la bucluc din cauza lui. După 200 de metri, intrăm în poligon. Locotenentul Gogoaşă ne cheamă în faţa plutonului. Mirat de ceea ce se întâmplă, Vlad mă ia repede de mână. Comandantul îşi mângâie epoleţii cu steluţe de pe umeri şi ne numeşte ,,lături militare”. Spălarea infracţiunilor comise se pedepseşte în conformitate cu politica autonomă a Colegiului Militar. Comandant Ciumpăzaru urlă la noi: ,,Curăţarea uniformei mele de scame, praf şi murdărie timp de trei luni, Vlăduţule şi plutonier Stan”. Ceilalţi încep să strige: ,,Uraaaa, dreptate şi virtute militare”. Mă smiorcăi, îmi arunc cascheta pe jos. Băiatul o recuperează şi îmi zice că va fura balsam de rufe de la spălătorie. În acest timp, ca un adevărat Gavroche, Bică escaladează doi saci saci de cartofi şi ţipă în gura mare: ,,Jos fustele, sus nădragii!”.
Jun
1
La mulţi ani copiilor de pretutindeni! Pici de-o şchioapă, adulţi cu suflet de copil, azi e ziua noastră. Dacă e 1 Iunie, atunci e voie bună, carte nouă de bucate pentru prăjituri, baloane colorate pentru a destinde atmosfera, zâmbete cu dinţişori de lapte sau măsele de minte, îngheţată şi dulciuri! Eu primeam de multe ori şosete sau ştrampi cu buline şi inimioare, dar nu mai are importanţă.
Chiar dacă nu veţi primi o brăţară cu briliante asemeni fetiţei Columbenilor sau liber la un întreg card bancar, tot va fi o zi frumoasă! Pentru un copil şi o păpuşă din bazar seamănă mult cu o Barbie, iar o minge din plastic cu una de piele, cu autografele echipei de fotbal preferate.
Copiii văd lumea altfel. Ce-ar fi să intrăm în tagma lor pentru o zi? Eu voi face baloane de săpun şi gumă, voi sări pe trambulină, voi manevra un cub rubic şi chiar voi încerca să rezolv un sudoku compus din patru cifre. Seara sigur mă voi uita la Sponge Bob, Chiloţi-Pătraţi. Dar voi?
May
15
E timp de iubit…
Filed Under Copilării aiurite | 1 Comment
Cam aşa spune şi Ecleziastul…Că tot suntem oameni mari şi cu multe griji pe cap, vreau să vă propun o chestie frumoasă. M-am gândit să ne întoarcem niţel la vremurile de odinioară când iubirea întruchipa forme dintre cele mai năstruşnice. Mi-a venit ideea asta în timp ce mă chinuiam cu un cub rubic (l-am rezolvat) şi desenam cu degetul pe oglinda aburită obiectele pe care le asociam în copilărie cu iubirea. Asta a fost aseară.
Iubirea era atunci când mă pupa mama în fiecare dimineaţă şi mă alinta ,,draga mamii”, când mi se citea câte o poveste (rar), când tata a căutat în două oraşe o păpuşă roşcată şi mi-a adus-o acasă pe o ploaie furtunatică de vară, când îmi pupam vecinul pe sub plapumă. Când tata o îmbrăţişa pe mama. Când soră-mea îmi făcea orez cu lapte. Când pisica mea, Ela, torcea lângă picioarele mele mici. Când mergeam cu ai mei colegi de clasă, gemeni, la un băruleţ după ore (îmi făceau cinste cu Finetti şi Cola. Eram în clasa I). Când împărţeam totul (mâncare, trăiri, jucării, râsete) cu cea mai bună prietenă pe care am avut-o vreodată, Mirela. Atunci când oferam celorlalţi copii lucruri care îmi plăceau mult şi care mă făceau fericită.
Să vedem ce zic şi alţi:
Când iubeşti pe cineva, atunci genele tale se arcuiesc în sus, şi din ochi încep să-ţi iasă scântei. Kare, 7 ani
Atunci cand cineva te iubeste, el iti spune numele intr-un fel mai special. Stii ca numele tau este in siguranta in gura lui. Billy, 4 ani
Iubirea este atunci cand mama il vede pe tata cum este, adica transpirat si nespalat, si totusi ii zice ca e mai frumos decat Robert Redford. Chris, 8 ani
Iubirea este atunci cand o fata pune parfum pe ea, si un baiat pune apa de barbierit pe el, si pe urma merg si incep sa se miroase. Karl, 5 ani
Iubirea este atunci cand mergi sa mananci si ii dai toti cartofii tai prajiti, fara sa ii ceri in schimb sa-ti dea cartofii lui. Chrissy, 6 ani
Iubirea este o ch estie care te face sa te razi atunci cand esti obosit. Terri, 4 ani
Iubirea este atunci cand mamica ii face cafea lui taticu, si gusta intai ea din cafea, ca sa vada daca a nimerit-o tocmai bine. Danny, 7 ani
Iubirea este atunci cand te saruti tot timpul. Pe urma, dupa ce ai obosit cu sarutatul, mai vrei inca sa fii impreuna, si atunci incepi sa stai de vorba. Asa face mama si cu tata, dar arata teribil cand incep sa se sarute! Emily, 8 ani
Iubirea este ceva care se afla in camera atunci cand deschizi cadourile de Craciun, si la un moment dat te opresti din despachetat sa asculti cu atentie. Bobby, 5 ani
Daca vrei sa inveti cum sa iubesti cel mai bine, poti chiar sa incepi cu un prieten care nu-ti place deloc. Nikka, 6 ani.
Iubirea este cand ii spui unui baiat ca-ti place camasa lui, si atunci el se imbraca cu ea in fiecare zi. Noelle,7 ani
Iubirea este ca o femeie batrana care traieste cu un barbat batran, si care sunt inca prieteni, cu toate ca se cunosc deja chiar foarte bine. Tommy, 6 ani
Iubirea este atunci când am avut concert de pian, şi eram pe scenă şi mi-era frică. Când m-am uitat în sală, toată lumea se uita la mine şi nu zicea nimic, dar l-am văzut pe tăticu zâmbind şi făcându-mi cu mâna. El era singurul care făcea aşa ceva, şi atunci nu mi-a mai fost frică. Cindy, 8 ani
Mămica mea mă iubeşte mai mult decât oricine. Pentru că ea mă sărută întotdeauna seara la culcare. Clare, 5 ani.
Iubirea este atunci cand mamica ii da lui taticu cea mai buna bucata din friptura de pui. Elaine, 5 ani
Iubirea este atunci cand catelusul vine si te linge pe fata chiar daca l-ai lasat singur toata ziua. Mary Ann, 4 ani
Stiu ca surioara mea mai mare ma iubeste, pentru ca imi da mereu hainele ei, si ea trebuie sa mearga sa-si cumpere altele! Lauren, 4 ani.
O las pe sora mea mai mare sa ma certe pentru ca a zis mamica ca ea ma cearta pentru ca ma iubeste. Si atunci o cert si eu pe cea mai mica, care este in fasa, si este asa de draguta, ca nu poti sa n-o iubesti! Bethany,4 ani
Iubirea este atunci cand mama il vede pe tata stand pe toaleta, si nu-i zice ca e dezgustator. Mark, 6 ani Când bunica a vut artrită, nu putea să se aplece ca să-şi vopsească unghiile de la piciaore, şi atunci bunicul se apleca şi i le vopsea el, chiar şi când a avut şi el artrită la mâini. Aşa este iubirea. Rebecca, 8 ani
Tâncii ăştia mă fac în sânge. Au nişte răspunsuri savuroase! Probabil şi eu aş fi răspuns pe la opt ani altfel. O să îmi întreb odraslele cum definesc iubirea…O să vă spun şi vouă.
Aseară un prieten mi-a trimis asta. Cică aş avea părul ca dansatoarea Gillian Norris. Poate. Şi prietenia e o formă de iubire, cred eu.