Jun
18
Bobina, cimentul şi cuvintele- ziariştii la coadă
Filed Under De prin lume adunate în şosetă, Ezoterisme ieftine, deochiuri de noroc | 14 Comments
Lelia Munteanu a scris ieri în Gândul un articol excelent, zic eu. Titlul e mai mult decât explicit: MESERII INUTILE- ZIARIST. Sincer, mi se pare revoltătoare poziţia 245123. Ce naiba o fi în top trei, jobul lui Băsescu?! Ah, mi-am adus şi aminte acum cum preşedintele a numit o jurnalistă, ,,ţigancă împuţită” şi ,,păsărică”. Merită ziariştii bătaia asta de joc? Sincer, mi se fâlfâie de clasamentul ăsta specializat, chiar dacă la mijloc e criteriul alfabetic…
În cartea de căpătâi a ocupaţiilor din România – Nomenclatorul de Meserii, între două profesii nobile, „zdrobitor şi uleiator textile“ (826115) şi „zidar coşuri fabrică“ (712202), s-a strecurat un job pe care vi-l citesc rar, să nu mă încurc: ziar-ist (245123). Ce e un ziarist? Nu ştiu. (Şi nici nu vreau s-o deranjez pe Mihaela Rădulescu la Monte Carlo).
Scriu textul ăsta pentru toate ţigăncile împuţite şi toţi găozarii care se aruncă în fiecare dimineaţă în apele murdare ale realităţii româneşti, pentru cei care şi-o iau pe cocoaşă la manifestaţiile de stradă, pentru cei care sprijină poarta partidelor până târziu în noapte ca să obţină o declaraţie ineptă de la vreun politician firoscos, pentru cei care, cu un covrig în mână, păzesc cârciumile de lux, aşteptând să iasă câte un Important cu scobitoarea între dinţi să le zică ce şi cum despre lume şi viaţă, scriu pentru cei care se împrumută de la o leafă la leafă.
Ziarist e ăla pe care îl dau jos pompierii din barcă la inundaţii, care bântuie oraşul pe caniculă, care transmite în redacţie cu stresul să prindă prima ediţie şi şefii îi schimbă titlul şi-i ciopârţesc materialul cum cred ei mai bine. Ziarist e ăla căruia, la şedinţa de sumar, eu – de pildă – care le ştiu pe toate, îi dau indicaţii preţioase, îi povestesc cum e afară, deşi n-am mai ieşit din birou de pe vremea când găina năştea pui vii.
Ziarist e ăla care-a prins un subiect, nu ăla care i-l citeşte la televizor între două calupuri de publicitate sau ăla care uită să-l semneze când îi dă drumul pe print. Ziarist e ăla care s-a dus la o şcoală de vară cu lăutari, la o paranghelie politică: „Ce viaţă frumoasă ai!“, i-am zis. „Bagă marfă, 3500 de semne!“. Şi mi-a răspuns: „Până-n doişpe. A murit tata“.
Şi l-am iertat pe piţifelnic, deşi corect era „douăsprezece“. Ziarist e ăla care n-a citit despre cele trei idei pure ale raţiunii la Kant (har Domnului că nu s-a spurcat la filozofie, asta l-ar reabilita în ochii preşedintelui). Ziarist e ăla care trece prin viaţa lui ca acceleratul Bucureşti-Ploieşti prin halta Româneşti, fără să oprească. Ziarist e ăla căruia i s-a dus smalţul la cadă şi mâine trebuie să scrie despre noile modele de jacuzzi.
Ziarist e idiotul ăla care transmite din tomberonul cu aviare, din râtul porcinei şi tu-l iei la mişto că nu-şi găseşte cuvintele. Ziarist e ăla care te plimbă prin wonderland când copiii lui au muci şi febră. Ziarist e ăla care a visat, ca şi tine, să schimbe lumea şi, noaptea târziu, când ajunge acasă şi bate ca un dement în geamul buticului din colţ să deschidă şi să-i dea o pâine, observă că a mai trecut o zi, aceeaşi mereu, ştergându-şi spaimele pe sufletul lui de rumeguş.
E cinic când îţi bagă reportofonul pe gât şi te-ntreabă ce simţi „în aceste clipe grele“, fiindu-i până şi lui evident că simţi fierul rece al tărgii de pe ambulanţă? Poate că-i cinic. Vă spun însă un secret: de multe ori nu-l interesează ce simte ăla, dar milioane de oameni vor să afle răspunsul. Greşeşte de multe ori, o chiflează; de multe ori striveşte destine cu vârful pixului. Dar puteţi să mă credeţi pe cuvânt: plăteşte pentru greşelile lui mai crunt decât vă închipuiţi.
Ziarist e ăla care-ţi mestecă actualitatea ca să-ţi fie ţie mai uşor s-o înghiţi, care aleargă de chiaun după exclusivităţi, care dezleagă enigmele vieţii tuturor, dar stă prostit, fără să priceapă nimic, în pragul propriei existenţe, aflând despre viaţa lui în cel mai bun caz pe surse.
Cine-i mai ţine minte pe cei doi ziarişti de la Antene, reporteriţa şi cameramanul, care au sărit în aer odată cu subiectul lor? Mai ştiţi că avea fiecare un nume, ca NH4NO3 (azotatul de amoniu) din cisterna care a explodat? Elena Popescu şi Ionuţ Barbu. Dacă-şi alegeau meseria 111014 din Nomenclator, acum erau în viaţă. (În dimineaţa aia care fumega gros, cei din regie au rămas o vreme cu mâinele pe butoanele cu care le ridicaseră calea, ca în fiecare zi.)
Scriu textul ăsta pentru toţi cei pe care-i citesc, şi-i ascult, şi-i văd altfel decât îi citiţi, îi ascultaţi şi-i vedeţi voi, cu care am mâncat pe un colţ de masă, lângă care am trăit mai mult decât lângă familia mea, pentru fraierii care fac o meserie la care toată lumea zice că se pricepe. Scriu pentru smintiţii care sunt obligaţi să privească viaţa cu ochii larg deschişi, atunci când voi închideţi ochii. Scriu pentru toţi cei care simt gustul de cenuşă al deşertăciunii şi ştiu că de meseria asta trebuie să te laşi la timp. Şi, ai dracului derbedei, nu se lasă.
Jun
17
În septembrie, 2008, Facultatea de Litere a universităţii clujene “Babeş-Bolyai” (UBB) a decernat titlul de Profesor Honoris Causa preşedintei Republicii Irlanda, Mary McAleese. Profesoara de Drept inaugura masteratul de Studii Irlandeze şi totodată menţiona ,,relaţiile cordiale pe care ţara noastră (nr. Irlanda) le are cu România”.
Iunie, 2009- Buletinul informativ BBC Northern Ireland prezintă în exclusivitate imagini cu românii atacaţi în Belfast şi adăpostiţi în Belfast Church Centre. În presă s-a vehiculat că ar fi 100 de Romanian Gypsies (ţigani), însă televiziunile vorbesc de un număr mai mare de refugiaţi: ,,150 de români şi un bebeluş de cinci zile”. Nu se precizează că ar fi ţigani, ci cetăţeni români veniţi din estul Europei la muncă. Repet, români, nu ţigani!
Autorităţile par preocupate de această problemă: sunt mobilizaţi poliţişti, gărzi de corp, politicieni. Chiar şi prim-ministrul, Martin McGuinness, a dat o declaraţie de presă în care îşi expune pledoaria pacifistă. Ameninţarea că un copil rrom va fi omorât a constituit preambulul acestui conflict.
Sunt intervievaţi ţiganii care par mai degrabă preocupaţi să-şi păzească catrafusele decât să răspundă întrebărilor lansate de jurnaliştii îmbrăcaţi la patru ace (plus cravată). Copii, pe care nu-i numesc ,,puradei” din considerente personale (iubesc pe toţi picii deopotrivă, pui de eschimoşi, ţigani sau orice altă naţie), stau şi privesc tot spectacolul speriaţi şi probabil mult mai receptivi la întrebări de tipul “Are you at school here?” (Înveţi aici?) dacă ar fi ademeniţi cu vreo acadea pe care sigur nu le-a oferit-o nimeni în ultimele zile.
Mi-a plăcut speech-ul unei ţigăncuşe, de vreo 20 de ani, care vorbea o engleză deloc stâlcită. Acest Gavroche al timpurilor moderne a declarat că familia ei a venit aici pentru o viaţă mai bună, pentru ca copiii ei să aibă parte de o educaţie de calitate, dar a încheiat prin a preciza că se va întoarce acasă. De teamă.
Microfoanele s-au îndreptat către irlandezi. Vecinii familiilor de rromi i-au descris pe aceştia ca fiind oameni muncitori (”they work hard”) şi liniştiţi. Ceilalţi, intervievaţi pe stradă, şi-au amintit de ameninţările zilnice de care au parte din cauza acestora şi a polonezilor (sincer, nu cred că ei fac o mare diferenţă între România şi Polonia) şi îşi expuneau dorinţa aprigă de a-i nu-i mai vedea vreodată.
S-au pus la dispoziţie autocare care îi vor expulza pe doritorii de a se întoarce acasă. Unii, mai temerari, vor rămâne pe un teren minat, unde nu s-au răcit altercaţiile între irlandezi şi nordici (Irlanda de Nord e parte integrantă din Regatul Unit, dar în realitate e o situaţie delicată, căci aceştia nu sunt nici călare, nici pe jos) sau catolici şi protestanţi.
Am văzut imagini tranşante cu oamenii tăiaţi pe mâini sau burtă de câtre atacatori. La fel cum şi cei de la BBC au ales titlul grupajului de ştiri, nu pot decât să mă întreb şi eu: ,,DE CE?” (”Why?”).
PS: E un post scris în cinci minute (pe ceas). Vă cer scuze pentru eventualele ..şchiopătări” lingvistice. Imaginile prezentând ţiganii, cu căţel şi purcel după ei, mi-au adus aminte de o carte pe care am iubit-o în primul an de facultate. ,,Ţiganiada”, de Ion Budai-Deleanu. Citiţi-o, veţi înţelege atunci totul!
Jun
17
Am găsit aseară pe un blog o chestie drăguţă. Unui băiat, proaspăt absolvent, i-a căzut cu tronc o fată la festivitate. Cică a fost coup de foudre (cel puţin aşa indică datele) şi s-au pozat, dar mândra a plecat mai iute ca Cenuşăreasa de la bal.
Acum junele se află în căutarea fetei pierdute din ochi (probabil). Soluţia: lipirea unui afiş (mesaj) pe un stâlp într-un campus studenţesc.
Sprijin campania şi mai propun soluţii: să lărgească aria cercetărilor (eventual o poate căuta pe net cu ajutorul pozei), să îţi streseze foştii colegi, cunoscuţii. Dacă i-a plăcut atât de mult poate iniţia o chetă pentru a plăti un detectiv particular. Cum Din dragoste nu mai există, poate recurge şi la atotştiitorul Luis Lăzăruş. Cu riscul de a fi muştruluit îi poate posta poza pe un blog veteran. Mai multe detalii puteţi afla aici.
Sper să se găsească!
Susţin iubirea în general şi povestea asta mi-e dragă pentru că odată am fost în situaţia…fetei. M-a găsit în aceeaşi zi, dar nouă nu ne-a ieşit. Să sperăm că cei doi vor fi mai norocoşi!
P.S.: Fetelor, să nu care cumva să vă daţi la viaţa băiatului!:)
Jun
16
E mic, dar se vrea voinic! Pardon, vedetă!
Filed Under De prin lume adunate în şosetă | Leave a Comment
Are trei luni şi nu e o javră oarecare, ci una provenită din campioni. E un labrador auriu, jucăuş şi plin de viaţă. Cineva, nu spui ţine, a dat din casă: cică ghemotocul pufos ar fi şeful în familie! Dă din coadă mereu şi îşi mai văduveşte stăpânii de câte-o şosetă. E iertat de fiecare dată, căci cum ai putea să rezişti în faţa unui scheunat plângăcios?!
E DANTE, şi deşi e un pici canin, se vrea vedetă! Cu ajutorul vostru poate deveni câinele lunii iunie. Hmm, nu-i aşa că merită?!
Un vot pentru Dante! Şi dacă vă cade drag, îl puteţi vota în fiecare zi.
http://www.pedigree.ro/concurs-cainele-lunii.html#pics
(În fereastra de căutare scrieţi Dante şi îl veţi găsi…)
Partidul CÂINILOR CU LIPICI e la putere!:)
Să vă spun cum stă treaba: Dante e iubirea mică a Dianei, bebeluşul Magdei şi tovarăşul de bere al lui Adi! Nu vă gândiţi că ar fi un patruped alcoolic; nu, el doar se roteşte pe lângă masă şi mai întoarce cu lăbuţa câte o filă din Divina Comedie, cartea tizului său.
Jun
14
PRIETENIE: Recycle Bin
Filed Under Copilării aiurite | 5 Comments
Leapşa de la Dina m-a bucurat mult, mai ales că nu e o temă complicată ca un puzzle 3D:) Cu toate astea, o voi încurca eu. Ideea e să tăifăsuiesc asiduu or’ ba despre prietenele mele. Din varii motive (nu vă gândiţi acum că stau exilată, fără prieteni şi îmi adun lacrimile într-un castron ciobit), aleg să vă povestesc despre prietenele pe care le-am pierdut de-a lungul timpului. Din fericire, e vorba doar de moartea unor sentimente. Sincer nu cred că aceste relaţii vor mai fi reciclate vreodată, pentru că …nu ar mai avea vreun rost. Refuz să cred în ierarhizări de orice tip în ordin personal (cu excepţia jumătăţii pline sau goale), de aceea voi alege o ordonare cronologică.
Cubul sentimentelor-patru feţe (laterale), patru fete
I. Mir- loin des yeux, loin du coeur
Nici nu mai ştiu când am văzut-o prima oară, cred că aveam trei ani şi încă mai credeam în Moş Crăciun. Am stat împreună de la grădiniţă până la sfârşitul gimnaziului, timp în care am împărţit totul: jucării, mâncarea din pacheţele (mereu luam cantitate dublă), emoţii, poveştile din copilărie şi adolescenţă, teste (dacă aveam lucrare, fiecare rezolva câte o jumătate şi apoi le întregeam prin transcriere). Ne-am trimis scrisori pe toată perioada liceului, dar distanţa (vreau să cred că ăsta e motivul) şi-a spus cuvântul. Sincer, nu mi-am imaginat vreodată timp de vreo 15 ani că nu va merge totul ca în visele noastre de odinioară: studente în acelaşi oraş, vecine mai târziu şi mereu ca două surori.
Mir e o perfecţionistă: excelează pe plan şcolar, e frumoasă, brunetă cu ochii verzi, preocupată mult de aspectul fizic, uşor superficială, adaptabilă. Nu cred că aceste variabile să se fi schimbat între timp, aşa a fost dintotdeauna. Am atâtea amintiri cu ea, nu aş şti ce să aleg.
Ştiu că la o înmormântare am râs de numa’. O dată ne-a plăcut de acelaşi tip. Ne rujam în ora de mate. Schimbam caietele de lecturi suplimentare între noi. Dădeam mărţişoare aceloraşi băieţi. Făceam hăinuţe la păpuşi. Ei i-am spus prima oară că sunt amorezată, cu ea mi-am cumpărat primul sutien etc. Pentru ea eram Aur, iar eu îi spuneam Mir. Cred că a fost prietena cea mai bună pe care am avut-o vreodată, pentru că eram mici, sincere şi ,,surori”.
Aleg pentru a defini acea perioadă şi prietenia noastră, Edith Piaf- La vie en rose (ştiu că îi plăcea mult franceza).
II- Abramburica- coincidentia oppositorum
Colege de liceu, total opuse sub toate aspectele, dar cu mult lipici una pentru cealaltă. Abramburica era nebunatică, mereu pusă pe şotii, suferindă de sindromul ,,mi se fâlfâie!”, fană înrăită Bon Jovi, un tezaur de bancuri savuroase şi picanterii. Cu ea am mers prima oară din curiozitate la o tanti care ghicea în tarot. Ne-am luat câte trei îngheţate la vafă într-un pahar şi ne îndeletniceam cu degustarea diferitelor arome în timp ce oracolul făcea previziuni optimiste. Nu s-a adeverit nimic. A fost o prietenie ieşită din tipare, niciodată nu mă plictiseam, cu ea am chiulit prima oară, tot ea m-a învăţat că viaţa are gust în orice moment.
Îmi amintesc de perioada când Abramburica mea a învăţat să împletească şi înfierbânta andrelele în timpul orelor de istorie (pe sub bancă). Am mâncat în timpul orelor de muzică zeci de kilograme de biscuiţi cu miere, mereu ne luam numai sortimentul ăsta. Îmi vine în minte “un stori” bramburesc: s-a costumat odată de Halloween în vrăjitoare, dar până la finalul petrecerii şi-a rupt fusta, machiajul i s-a întins din cauza căldurii din club, ciorapii au devenit ca ciuruiţi de gloanţe. Pe stradă doi poliţişti i-au cerut să se legitimeze crezând că au de o face cu vreo femeie cu moravuri uşoare. Abramburica i-a dat viaţă adolescenţei mele tihnite şi cred că raportarea ei la toate situaţiile a fost o lecţie a la Candide. Nu ne-am mai văzut de mult, ea şi-a făcut deja o familie şi e mămica unei bebeluşe zâmbăreţe. Nu cred că ar fi ceva mai potrivit în contextul ăsta decât Nu mi-e frică de Bau-Bau, un cântecel pentru copii, vesel şi antrenant.
III. Nico- fetelor, să nu cedaţi din prima seară!
Totul a început la o olimpiadă de…religie (era singura cale de a fugi din calea uraganului Katrina, a se citi lucrare la mate). Ne-am înţeles bine, am gustat şi din binecuvântarea ardelenească, că tot eram la Bistriţa. Atunci am crezut că Cel de Sus mi-a scos în cale o adevărată prietenă: matură, altruistă, omul care te poate asculta o zi întreagă fără a da semn de cel mai timid semn de plictiseală. Ne petreceam pauzele împreună, apoi am dat şi în acelaşi centru universitar. Odată i-am spus să mă aştepte în gară cu Jean (să-i spunem aşa), iubirea mea din vremuri de juneţe, pentru că ar fi păcat să se plictisească. Nu m-aş fi gândit că îi va cădea cu tronc (aici nu mai contează subiectul, fiecare s-a simţit ,,acostat” sentimental de către celălalt). Ideea e că după un timp eu m-am simţit cea în plus şi intrasem într-un cerc vicios, din care am ieşit foarte repede, dar foarte greu. Apropo de amintiri, ştiu că odată m-a sunat să mă înştiinţeze că se va întâlni cu el pentru a discuta despre mine. Ha? Total ilogic, după cum a început şi s-a sfârşit această relaţie de prietenie. Nu sunt împreună. În subtitlu, rectific ,,seară” cu ,,gară” :). Jennifer Love Hewitt- Love Will Show You Everything. Punct.
IV. Cory- prietenie, bibelou de porţelan
Am fost foarte aproape pe o listă cu rezultatele unei olimpiade şi mai aproape (una sub alta) pe lista cu Admişi la facultate. ,,Ce nume de Enigma Otilie are tipa asta!” a fost prima ei replică. Eu mă gândeam că mai rari părinţi fani atât de înfocaţi ai Ecaterinei Teodoroiu! Nu de alta, dar aşa o botezaseră. Eu vorbeam cu un puternic accent moldovenesc, iar ea nu ezita să folosească mereu perfectul simplu din care nu înţelegeam o iotă la început. A fost o prietenie coaptă în anii de studenţie, cred că eram nedespărţite- unde era una, cu greu să nu o găseşti şi pe cealaltă. De Cory ar fi multe de spus, cred că e persoana care m-a ajutat cel mai mult în existenţa mea (pe toate planurile, inclusiv cel personal) şi poate de aceea ruptura asta m-a durut cel mai mult. Iute în toate, inclusiv în gândire, Cory cred s-ar descurca şi dacă ar fi teleportată pe Marte. Ştie din toate destul de mult. Acum mi se par amuzante experimentele Portocala Mecanică (am vrut şuviţe castanii pentru volum, dar au ieşit în nuanţa mandarin) sau Retezare paralelă (un filat nu prea reuşit din cauza căruia m-am tuns scurt), aceste fiind sub egida by Cory. Cred că în cei trei ani a ştiut mai multe despre mine decât mama, căci am avut încredere totală în ea. Amintiri- trei ani, multe, multe, multe… Ştiu că am ţinut pe Holban un seminar care ne-a ieşit perfect, smulgând un zâmbet şăgalnic celui mai sexy bărbat în viaţă (un profesor de literatură), că ne-am dat cu barca fără nicio grijă înaintea unui examen crunt, cheltuind ultimii bani. Tot ea m-a recuperat de pe străzile Nantesului când nu mai ştiam cum să ajung la gară şi cu ea am savurat multă bere la petrecerea voluntarilor TIFF.
Separarea a fost una cu iz literar, uşor ionescian (adică absurd). În toată povestea astea, nu ştiu cine a fost mai Otilie sau mai Aurică, şi aici mă refer la personajele călinesciene. Ultima replică, rostită cu un sarcasm caustic- ,,Spor la făcut gogoşi!”- a pus capac la toate. Nu e o ruşine să lucrezi, chiar şi atunci când meriţi mai mult în urma pregătirii profesionale. Mai mult decât atât, în Irlanda fiecare student pleacă de obicei în SUA un an după facultate pentru a fi chelner, recepţioner sau muncitor la firme de curierat. Nu am gustat deloc ironia, de aceea A fost odată (Mihai Mărgineanu).
Poză recuperată de la Recycle Bin
Cred că a fost o prietenie de porţelan, iar acesta e un material casabil în timp. Niciun bibelou de-ale mamei nu a rezistat mai mult de un an, deci e bine!
Propunerea de a vorbi despre prietenele mele mi s-a părut interesantă. Din acestea prietenii trecute am învăţat multe şi mi-ar plăcea să cred că şi cele patru fete au luat câte ceva plăcut din tot ce a fost. Faptul că nu am denigrat pe nimeni arată că orice relaţie merită trăită, asumată, căci în final rămân şi amintiri frumoase.
Jeux d’enfants- prietenie, categoria JUNIORAT
Astăzi tot universul meu se învârte în jurul celor două fetiţe (,,ghemotoace de puf roz”) care au apărut cu un an în urmă în viaţa mea. Prima impresie a fost… plăcută. Două năsucuri roşii care eclipsau două zâmbete adorabile. Apoi totul a căpătat paloarea unei mici temeri, cele două vorbeau fără încetare, fără măcar să ia o pauză de respiraţie… Întrebările mă asaltau fără milă şi dorinţa lor de a-mi povesti sau de a-mi arăta ceva deodată lua proporţii îngrijorătoare… Apoi, după nicio zi părea că ne ştim dintotdeauna.
Jennifer- Miss Independent
Jenna iubeşte bebeluşii şi cică şi-ar dori unul adevărat, dar acum se mulţumeşte cu melodia ,,We Gonna Have a Little Brother” şi cu păpuşile pe care le plimbă toată ziua şi pentru care îmi fură prosoapele din dulap. Azi mi-a spus că nu îl mai iubeşte pe Charles Tyrone III, colegul ei de grădiniţă şi că e în căutarea unei alte piste.
Ieri m-a distrat mogâldeaţa pentru că l-a întrebat pe unchiul Harry, văzând că i-a crescut burta, cu o faţă nevinovată şi nelămurită: “You’ll have a little baby?”. Aşadar un nou concept ia naştere în asemenea condiţii: bărbatul însărcinat!
Posesoarea unei maşini de calcul de jucărie, piciul şi-a deschis propriul magazin, iar rolul de patron-vânzător e asumat ca la carte! Are marfă diversificată, de la cafea până la clame de păr, păpuşi, dulciuri. Eu sunt unicul client, îmi dă şi bani înainte (o cutie mare cu mărunţiş), mă întreabă ce vreau, are un caiet cu preţuri, iar dacă cer un lipstick, răspunsul vine însoţit de un zâmbet (regula de aur a afacerilor!): ”That’s two pounds. Thank you so much! It’s lovely, see you again!”. Dacă îi atrag atenţia că nu ar trebui să facă ceva sau că umblă cu un lucru care nu îi parvine, răspunsul e acelaşi de fiecare dată: ”I have to…”. Mă distrează această replică, mai ales că e rostită cu toată convingerea.
Jenn e mare iubitoare de ponei, cu care împarte biscuiţii în fiecare zi. E drept că mănâncă ea mai mulţi, dar mai contează?!:) Noi îi spunem Duracell sau Speedy Gonzales pentru că e cel mai energic copil pe care l-am văzut vreodată. Se cocoţă oriunde, aleargă, sare pe trambulină, dă ture cu biciclete dimineaţa înainte de a mânca, nu doarme deloc ziua, într-un cuvânt e Zbir! Un zbir irlandez autentic, căci îi place berea la nebunie şi mereu mai fură câte o gură din vreo sticlă.
Curioasă din fire, mereu pune întrebări şi aşteaptă răspunsuri. Deşi are patru ani jumătate, vârsta prin excelenţă a poveştilor, ea nu are răbdarea necesară de a asculta vreuna. Şi le ,,citeşte” singură. Ia câte o carte şi imaginează un fir narativ pornind de la imagini. Gesticulează, îşi modifică timbrul vocii pentru fiecare personaj, râde, plânge la comandă, chestii care mă fac să cred că într-o zi va deveni actriţă.
Yasmin- Miss Perfection
Yasmin, celălalt năsuc roşu, are şapte ani şi e o fetiţă sensibilă, dar care ştie să mascheze asta foarte bine. Te abordează cu o răceală britanică, tăioasă şi mereu te judecă după felul ei de a fi. E o perfecţionistă convinsă, care păstrează în jurul ei o ordine în lucruri şi în gânduri rar întâlnite la un copil. E foarte matură, deja ştie ce vrea… Şi nu cred că visul ei de a deveni designer de interior e doar o vorbă aruncată în vânt. E drept, copiii spun multe, şi eu mă visam actriţă sau învăţătoare odată, dar la Yasmin totul pare a avea finalitate. Şi-a mutat o parte din mobilier singură, a schimbat veiozele în cameră, în fiecare zi ceva e altfel în camera ei cu pereţi coloraţi diferit şi personalizaţi cu desenele ei. Are o gândire organizatorică şi analitică. La in joc oarecare, ea stabileşte regulile, rolurile fiecărui participant în parte, premiile, timpul de desfăşurare.
I-am câştigat încrederea greu, şi asta după ce am învăţat să o tratez ca pe un om mare. În fiecare zi citim împreună cărţi (fiecare lecturează câte o pagină până ce cartea e terminată), ne delectăm cu episoadele din Hannah Montana sau cu învăţarea limbii române.
Odată mi-a spus că e normal să mă uite, dar toate lucrurile pe care le-am făcut împreună îi vor aminti de mine… Sunt sigură că va realiza multe, de aceea am ales împreună cu ea, Miley Cyrus- The Climb.
Am ales să vă vorbesc despre mămăruţele mele mici pentru că… în prezent ele îmi sunt cele mai bune prietene. Alături de ele îmi retrăiesc copilăria, în ele mă regăsesc şi cred că am învăţat multe din felul lor de a fi. Jennifer zâmbeşte mereu, te sufocă cu pupicuri şi îmbrăţişări, te răsfaţă, iar Yasmin e realistă, mereu face totul pentru ca ceva să fie lipsit de greşeală. A învăţat să meargă pe tocuri cu o precizie fără de cusur, iar baletul o ajută să fie echilibrată.
Dacă nu credeţi că e posibil ca între un copil şi un om matur să se lege o relaţie specială, atunci vă înşelaţi. Copiii sunt mult mai complecşi decât îi vede majoritatea dintre noi. Nu vă vor măguli pe gratis, vă vor spune mereu adevărul despre voi (am aflat că părul meu seamănă cu o coamă de ponei) şi judecata lor nu dă greş. Cât despre prietenie, în general, împărtăşesc concepţia Principesei Margareta. ,,Prietenia, spune dumneaei, nu se alege, se întâmplă şi este foarte asemănătoare cu dragostea”. Un pahar de bere sau de limonadă are alt gust când îţi sunt prietenii alături.
Din capitolul: Merită galoane (sau câte o bere) la cât i-am stresat!
Un adaus şi termin postul ăsta lung (e cel mai stufos pe care l-am scris pe aici)…De o vreme mă înţeleg mult mai bine cu băieţii decât cu fetele. Orientarea asta am avut-o oarecum de prin liceu când mi-am ales un coleg de bancă. ,,Aş vrea să stăm împreună, pot?”, am întrebat eu. Răspunsul lui: ,,Mi-e indiferent!”. 
Ne-am înţeles foarte bine şi suntem prieteni şi astăzi. Noul val: Little Child, Dr. Jivago, Olimpicul Universal, Ultra şi o fată puternică şi directă ca un băiat (nu-i Nikita:)). Sper să nu vă fi supărat prin faptul că am invitat muşchetari într-o blogosferă feminină…Mulţumesc e tot ce pot să zic. Şi felicitări celor de la Hotcity ş Redd`s!
Dă-i cu bere, dă-i cu vin! Dă-i cu leapşa!
Trimit leapşa către Dan, Niken şi Gabriel. Nu de alta, dar cred că vor fi nostimi abţiguiţi.
Jun
13
Strada mea colorată
Filed Under Copilării aiurite | 6 Comments
În urmă cu un an, drept urmare a unui pariu tâmpit (mi-a spus cea mai bună prietenă că vorbesc baliverne şi că eu nu aş fi în stare să plec în lumea largă), am dat uliţa bunicilor pe o stradă asfaltată ca la carte, cu becuri reflectorizante inserate de-a lungul ei. Oameni grăbiţi. Zâmbete false. Maşini, motociclete, niciun pieton. Copii care coboară repede din maşini şi aleargă în curtea şcolii pentru a nu-şi uda uniforma austeră, în culori mate (de obicei uniformele irlandeze sunt de culoare bej închis). Nimeni nu salută pe nimeni. Îmi ştiu vecinii după maşini. Toauregul e al unui bătrânel care a fost militar la vremea lui. Mini Cooperul e condus de o femeie, la vreo şaizeci de ani, care îşi poartă mereu după ea câinele, un labrador de ciocolată. Biciclete nu am prea văzut pe Learmore Road…
Cerul irlandez e mereu plumburiu, cu nori de cerneală, rar apare şi soarele. Domină peste tot verdele, ceaţa şi oamenii posomorâţi. însă am reuşit să văd totul în culori. Clădirile impunătoare, deşi seamănă între ele, sunt colorate diferit. De un an, de când sunt aici, am încercat să ies din rutină. Am atribuit fiecărei culori o semnificaţie. Dacă mă opresc în faţa unui ,,cub” albastru, voi avea o zi bună. Cremul îl identific cu liniştea. De galben mă feresc, căci e o culoare ranchiunoasă. Când e verde mă gândesc la libertate. La alb mă uit ca viţelul la poarta nouă, gândindu-mă în ce culori l-aş acoperi. Cred că ar fi roz. Până şi băncile sunt personalizate (nu, nu vă gândiţi la alea ale lui Funar!). Mereu sunt goale, nici câinii nu se aşază pe ele. Până şi picii le privesc ca pe nişte obiecte de muzeu.
Cu toate astea, sunt teribil de frumoase şi-i conferă orăşelului un farmec aparte. Aş vrea să ajung într-o zi în Eastbourne, un oraş din sudul Angliei, denumit în tradiţia locală ,,locul celor o mie de bănci”. Fiecare bancă e diferită şi are o istorie aparte. Făcută şi donată de fiecare familie căreia i-a murit cineva, banca menţine vie amintirea unui om drag. Mi-a povestit un prieten că pe fiecare plăcuţă comemorativă ataşată, mesajul e unul aparte. După formula iniţială “In loving memory of…1910-1989″ (na, era mai interesant să-l fac nonagenar?!:), e scrisă o poezie sau un câteva rânduri. Mi-ar plăcea să rămână şi după mine o bancă. Neaparat să fie roz!
Mereu le pozez şi în fiecare zi le întâlnesc în calea mea. Câteodată sălăşluiesc preţ de câteva minute pe ceas pe câte una dintre ele. Privesc norii pufoşi, denşi şi încerc să le atribui forme dintre cele mai năstruşnice. Azi am văzut pe cer o antilopă rătăcită, de prin continentul negru.
De o clădire gri mă leagă multe. E prima pe care am văzut-o când am venit aici. Mi s-a spus că a fost locul unei altercaţii între catolici şi protestanţi. Acum vreo 15 ani. Odată mă întorceam pe jos din parc şi începuse ploaia. Am stat sub streşina de la uşa ,,cubului gri”. Pe scări era scrijelit ,,God, I love you!!”. Duminica următoare intram pentru prima oară într-o biserică presbiteriană, eliberată de prejudecăţiile intolerante, specifice cultului din care fac parte. Pereţii bisericii sunt coloraţi în roz, iar când lumina bate dinspre vitralii, se proiectează în mijlocul încăperii de rugăciune un joc de luminiţe multicolore. L-am regăsit pe Dumnezeu aici, departe de casă (nu vă faceţi griji, rămân în religia mea).
E o stradă de împrumut. Peste două săptămâni mă întorc definitiv acasă.
PS: Din ciclul: că tot îmi fac mai mereu cadouri singură!
Deşi strada mea nu e una zgomotoasă, deşi e aglomerată, există şi măsuri de siguranţă (chiar la graniţa cu un sat).
Jun
13
Pupic virtual
Filed Under La shaorme înainte, la război înapoi | Leave a Comment
Dragoste în vremea crizei porcine. Măsuri de precauţie: pupic prin telefon!
Situaţii ipotetice:
Un crai dâmboviţean : Baby, dă-mi un glamourous pupic prin bijuteria ta, Vertu!
Un ţăran: Fănico (aici e apelativ variabil), ia pupî-mî tu prin tilifon!
Un manelist: Gagico, ia bagă un pup pe diamantul ăsta de ‘jde mii de parai!
Un literat:
Sărută-mi fruntea, telefonul şi gândurile rele / Şi toate îndoielile să moară / În loc vor naşte visurile mele / De viaţă nouă şi de primăvară.
Un poliţist: Fata mea te amendez, te amendez, dacă nu mă pupi mai sus de epolet!
Jun
13
Strada mea e cea pe care am făcut primii paşi, căreia i-am învăţat bine gropile, încât să ştiu să mă feresc de ele. Când eram copii, fiecare avea groapa lui, întocmai cum lipovenii pun stăpânire pe fiecare petic de apă.
E o stradă cu o istorie aparte. ,,Apăi, vroieu şiei di sus sî facî cali feratî pi Bistriţî”, mă lămureşte baba Aristiţa, cea care în juneţe ar fi avut o escapadă amoroasă cu bunicul, spun gurile slobode ale satului. Au fost aduşi şi câţiva metri de şină ferată, pe care oamenii s-au pus stăpâni, dar au plecat repede cei care credeau că vor pune satul Rusca la cale. Trenul nu a apărut niciodată pe acolo. Nici măcar asfaltatorii, căci drumul de ţară e undeva pe o listă la fondurile europene, fonduri care întârzie să apară. În acest sens, strada mea e una a nimănui, căci autorităţile, ,,cei de jos, din mocirlă”, cum îi numesc eu, o aşază mereu la coadă în rândul investiţiilor.
Cu toate astea, e o străduţă vie, care freamătă la fiecare lătrat de câine (,,Iete, nu mai contineşti din latrat Gaiţă, câinili lu’Sofronia!”, auzi de multe ori când un patruped îşi face datoria) sau la fiecare pas de drumeţ nou (,,Cini o fi?”). Oamenii sunt deschişi, tăifăsuiesc, îşi dau cu părerea, sunt la zi cu TeVe-ul, ştiu de Obama, ,,negru ca un ciaun di mămăligă” sau de plecarea lui Răduleasca ,,în lumia largă”. Îţi pot seconda orice tip de discuţie, iar dacă au goluri informative, sunt curioşi să le afle.
Poza e de acum un an. Am surprins o şuetă aprigă, cu tuşe feministe, dar moderată de un ,,cocoş”, nea’ Costache. Cele patru graţii cu bundiţe şi şlapi asortaţi la ciorapi de lână bârsană o făceau pe-a analiştii politici. Tocmai li se împărţiseră fluturaşi electorali şi discutau aprig ,,chestiunea zilei”. La întrebarea ,,Dacă iese ista parlamentar ni pune drum şî nouă?”, nu au găsit răspunsul. Bărbatul le răspundea la fiecare în parte cu o răbdare pe care şi-a deprins-o în anii mulţi de potcoveală. Pe cele gurişe le potolea, iar celor molcome le dădea dreptul la cuvânt. Şi îmbărbătarea cuvenite: ,,Mai cu jind, Fănico, mai cu jind!”
Toţi ştiu că promisiunile viitorilor aleşi sunt ca o ploaie de vară: trec repede şi nu-şi mai aduc aminte mulţi de ele.
În lumea satului neaoş românesc, întocmeala pentru un borcan de murături e un subiect mult mai bine digerat decât o campanie electorală oarecare. Spiritile politologice se înfierbântă când în joc e cursa pentru preşedinţie. O dată la patru ani strada devine ca un studio de talk-show-uri. Atunci vocile sătencelor capătă tonalităţi grave. Cele mai sprintene de gură îşi arată colţii mai ascuţiţi decât ai Andreei Creţulescu de la ,,Realitatea te priveşte”. Întotdeauna previziunile politice se fac la poartă, unde se adună toată gloata, întocmai cum Moromete se întâlnea odată cu ai săi în Poiana lui Iocan. Acum, în 2009, a lovit pandemia în discursurile oamenilor. Că gripa aviară e totuna cu cea porcină, să le fie iertată ignoranţa! Nici alesul Boc nu e la zi cu diferenţele.
Deşi a trecut un an, şi alţii douăzeci de când eu eram de-o şchioapă şi le ascultam poveştile ceauşiste sau mai primeam pe sub mână de la Aristiţa câte o nuga sau o ciocolată cu rom, adunarea e aceeaşi. Şi babele tot veşnice au rămas şi dornice să-ţi dea o povaţă fără vreun ban. Aceleaşi feţe arse, surâzânde, aceiaşi oameni joviali. Timpul a avut răbdare, nimic nu pare schimbat. Mulţi oameni nu au plecat niciodată mai departe de Vatra Dornei sau Suceava. Alţii, juni îndeosebi, nu s-au întors niciodată din Spania sau Italia. Drept urmare, nu există tineri care să le combată pledoariile pline de miez. Nepoţii, lăsaţi aievea în grija celor bătrâni, şi-au ales deja câte o groapă din maidan. Niciunul nu încalcă teritoriul celuilalt.
Sper să nu mai asfalteze strada, sincer. Nu de alta, dar şuetele cele mai savuroase au loc la drumul mare, în uliţă.
Jun
10
Mai pune, mai pune!…
Filed Under De prin lume adunate în şosetă | 5 Comments
Vârstele frumuseţii Cardinale
Claudia Cardinale s-a născut în Tunisia, la 15 aprilie 1938, dar a trăit în Italia. Nu e importantă ţara de baştină, ci talentul actoricesc al acestei dive. ,,Lanţuri de aur”, „Pantera roz“ sau ,,Goha” (alături de Omar Sharif) sunt doar câteva din filmele care au avut-o în distribuţie. A jucat în peste 150 de producţii cinematografice, dar marele pot a fost rolul Angelicăi în ,,Ghepardul” (în regia lui Visconti) , care i-a adus consacrarea la nivel mondial.
Era considerată varianta peninsulară a lui Brigitte Bardot, dar una mult mai misterioasă şi discretă. Actriţa nu neagă faptul că frumuseţea i-a deschis multe uşi, dintre care cea mai importantă a fost cea a actoriei. Cu toate acestea, niciodată nu a pozat nud, deşi nu a dus lipsă de oferte. Chiar şi la vârsta senectuţii.
Actriţă completă, căci „Am fost târfă şi prinţesă, din Rusia până în Australia, din Africa până în America de Sud“, spune ea într-o scurtă retrospectivă profesională, aceasta rămâne un canon de frumuseţe. Chiar şi la 70 de ani. A unei frumuseţi ghicite, nicidecum expuse în tabloide sau în pictorialele Playboy. În Jurnalul Naţional, aceasta îşi justifică aparenta pudoare: ,,E mult mai erotic să ghiceşti decât să vezi, să visezi decât să vezi. Cred că dacă eşti goală îţi răpeşte misterul. N-am făcut-o niciodată. Iar dacă aş fi o actriţă tânără, debutantă n-aş face-o absolut deloc. Nu îmi vând trupul! Niciodată!”. Mai mult, aceasta pledează pentru frumuseţea naturală, în detrimentul celei modelate de bisturiu.
La TIFF-ul de anul acesta (unde a fost invitată de onoare), a surprins prin aceeaşi decenţă şi naturaleţe în gesturi, etalate în filme sau festivalurile de film. Pentru presă a fost un interlocutor jovial şi deschis provocărilor. Însă a rămas la fel de misterioasă, epatând prin prezenţa rafinată şi elegantă. Maestrul Piersic nu a putut decât să exclame: ,,Asta mi-a scăpat!”. Cât despre semnele iminente senioratului, nu putem decât să-l cităm pe Mark Twain: ,,Ridurile sunt acolo unde odată erau zâmbetele!”. Claudia Cardinale a îmbătrânit frumos.
În loc de încheiere:
# Cred că cea mai mare actriţă italiană a tuturor timpurilor (e deja un titlu vehiculat de mult în media) ar putea oferi un exemplu de feminitate majorităţii debutantelor (multe din ele ,,tunate”) în cea de-a şaptea artă. Şi încă o lecţia: de a nu încurca borcanele! Claudia Cardinale recunoaşte că nu a trecut relaţiile profesionale în sfera personală. Fetelor, i-aţi fi rezistat lui Alain Delon?
# Pentru fanii cei mai fani: pe Ocazii.ro a început o licitaţie pentru o poză de-ale actriţei cu autograf scris de mână. Dacă nu aţi prins unul la Cluj, mai aveţi o şansă.
# Şi o explicaţie a titlului… Am fost martoră la o discuţie conjugală. Un tip îi spunea partenerei golaşe (era îmbrăcată sumar, fără risipă de material) să îşi mai pună ceva pe ea. Insista. Misterul fusese de mult deconspirat. ,,Mai pune, mai pune!” poate fi un îndemn pentru femeile care renunţă la haine cu aceeaşi dezinvoltură cu care aruncă o pudră veche la coşul de gunoi.
Suntem, oare, în Era Deschiloţării?
Din ciclul: Ieri şi azi…
Jun
8
E BAi!
Filed Under La shaorme înainte, la război înapoi | Leave a Comment
Sugestii de lectură: E bai! Eba-i!
Românii şi-au desemnat ieri reprezentanţii în Parlamentul European. Becali, Eba, Corneliu Vadim Tudor (CVT ar putea fi şi o prescurtare de la CuVânTul sau de la omul-partid). Fiecare a mizat în lupta asta electorală pe ce-a ştiut mai bine. Episodul cu închisoarea în cazul lui Becali i-a crescut popularitatea acestuia în rândul populaţiei. Eba a renunţat pentru o perioadă la outfit-urile à la pitzi şi la tocurile înalte pe care le poartă cu nonşalanţă pe podiumurile de modă şi s-a erijat în victima oboselii (secvenţa vânătaia buclucaşă, aducătoare de notorietate). Cel din urmă în prezentarea noastră a scos din teacă ce avea mai de preţ: discursul demagogic. De data asta, i-a ieşit.
Ar fi interesant să mai existe un Caragiale contemporan pentru a filtra în stilu-i binecunoscut realitatea politică românească. Acum ar putea rescrie cel puţin Triumful talentului. Eba e frumoasă (e drept, că după mult efort din partea chirurgilor esteticieni), Becali are darul de a face bani şi de a ieşi în evidenţă, iar Vadim e un bun orator. Probabil ar ieşi opere mai stufoase şi mult mai pline de nerv decât O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului, Politică şi delicateţă etc. Că tot suntem pe teren minat, nu ştiu câţi aţi răsfoit piesa Gogoşi a lui nea’ Iancu. În rolurile principale:
Gogoşi I- Cocoana Tarşiţa: Elena Băsescu
Gogoşi II- Domnul X, patriot (şi guraliv, adăugăm noi): Corneliu Vadim Tudor
Gogoşi III- Noul Gogoşar: Gigi Becali
Sunt ai noştri, ne-au oferit gogoşi destule, ni i-am ales, mergem cu ei înainte, chiar şi în ograda europeană.:)
LE: Sunt doar trei exemple. Majoritatea celorlalţi aleşi nu e mai brează, cred eu.