Jan
31
Din nou pe forum!
Filed Under La shaorme înainte, la război înapoi | 9 Comments
De câteva zile s-a redeschis forumul de pe etajul 6 pentru candidații la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării în speță. Dar și pentru cei care vor să experimenteze o română curată, tratată de toate neroziile messolingvisticii. Dacă vreți să aflați mai multe, nu ezitați:http://etajul6.ro/fjscnews/inscriere-in-forumul-fjsc (asta e prima etapă!). Anul viitor poate devenim colegi!
Acum eu nu o să fac elogiul umilinței și să afirm că fără forum nu auzisem de diacritice sau de poziționarea virgulelor. Ar fi fost trist dacă ar fi fost așa! Însă pot afirma că am tot ce am învățat de acolo mi-a folosit în mod real, că am deprins unele ,,șmecherii” în ceea ce privește compoziția unui text, dezvoltarea argumentelor etc. Sunt mândră că am fost în primii cinci admiși, în condițiile în care nu inclusiv în preziua examenului am participat activ la munca agrară (ce să-i faci!) din ferma părinților și că nu am avut deloc răgaz de învățătură
Sincer, dincolo de toate astea, datorită acestui forum am cunoscut persoane extraordinare. De trei dintre ele m-am apropiat în mod deosebit. Aș vrea să zic că mi-am făcut o căruță de prieteni, dar nu pot minți, ba dimpotrivă în spatele unor avataruri drăguțe am descoperit apoi caractere execrabile.
Să revin la cele trei persoane… Una mă ajută mereu și acum la tot ce ține de partea tehnică (de fapt așa am și intrat în contact cu Anda. Eu nu știam cum să postez texte, ea mi-a tot explicat, a reușit într-un final!), la ea totul are soluție și se termină ca-n basme. Pe cealaltă mândră aleg să o descriu în câteva cuvinte aiurite, căci D. e complicată: corectă, tranșantă când o merit, empatică când îi cer vreun sfat, cea mai bună parteneră la savurat cafele. M-a impresionat când mi-a scris că s-a bucurat sincer că totul a avut o finalitate mai mult decât foarte bună în cazul meu. Știu că la ea pot apela oricând, având certitudinea că nu mi se va închide ușa în nas.
De băiatul din spatele uni avatar pietrificat aș avea cel mai mult de scris, poate și pentru că țin foarte mult la el. Odată cu prietenia noastră, mi s-a confirmat faptul că Dumnezeu îți aduce uneori în cale oameni deosebiți, de la care ai ce să înveți, care lasă totul deoparte dacă consideră că îți pot fi utili. Nu am întâlnit decât la mama un spirit de sacrificiu atât de mare!
Am ales să vorbesc despre cei trei forumiști dragi, deoarece ei sunt cel mai mare câștig pentru mine în ultima experienței și vechimii acumulate la etajul6.com. Am convingerea că Anda îmi va cânta și peste 30 de ani Dorul Mariei Radu fără să mă întrebe de ce doar pe asta o vreau, că D. va ajunge undeva acolo în linia întâi, a greilor în domeniu și că și atunci va avea timp să stea la taclale cu mine. Cât despre ultima persoană, cu siguranță nu îi voi refuza vreo invitație prin parc nici peste 30 de ani, chiar de ar fi să sufăr cel mai crunt frig pe care l-am îndurat vreodată.
Iubesc forumul ăsta pentru oamenii lui. Și pentru că mi-a oferit o șansă în care nici eu nu mai credeam în ultimele două luni când nu mai aveam net. Să vă fie de folos și vouă, candidaților!
Jan
14
Astăzi, pe 14 ianuarie, românii de peste Prut sărbătoresc Anul Nou. Cum m-am contagiat și eu din veselia lor, m-am hotărât să îmi fac ,,cernerea de an”, adică o retrospectivă a anului 2009, unul dintre cele mai bune ale existenței mele. Asta în fața unui pahar cu vin.
Acum un an și 14 zile ciocneam un pahar, și încă unul de șampanie în Irlanda, înconjurată de o familie frumoasă, cu multe mătuși cărora le pierd numărul. Am mâncat tort de stafide, am dansat pe muzică irlandeză, am băut whisky și am pregătit cea mai bună irish coffee pe care sunt eu capabilă să o prepar.
La miezul nopții, mi-am dorit sănătate, dar a fost și dorința deloc timidă de a intra la FJSC, poate și la master, de a fi alături de cei dragi, de a mă întoarce acasă, deși trăiam într-un decor de poveste, cu copii, ponei, verdeață chiar și de 1 ianuarie, bucurie. Toate s-au rânduit, a fost un an al schimbărilor, unul în care am venit la București, mi-am făcut prieteni noi, m-am pricopsit cu o colegă de cameră la care țin mult și care îmi e ca o soră. De asta a fost un an bun. De asta și pentru toate lucrurile frumoase pe care, poate nu le-am conștientizat.
A, e deja 24, am terminat vinul și vă urez la toți ,,La mulți ani!”. Mă duc să petrec…
Jan
11
Azi și ieri, tot plimbându-mă cu metroul în scopuri utilitare, am surprins fărâme de conversațiuni dintre madame dornice de mari transformări. Cum bine am intuit inițial, dumnealor se îndreptau cu pași repezi spre Rin Grand Hotel din Vitan pentru castingul unei celebre măcelării. Se voiau frumoase și cu asta am spus tot. Una mai negricioasă se arăta chiar dispusă de ,,perversiuni sextuale” cu V. Slav în schimbul facilitării unei acceptări în emisiune. Ei, aici eram pe aceeași lungime de undă herțiană!
Am văzut șase potențiale participante, care, iertată-mi fie obrăznicia, aveau șanse mari de a fi văzute la TV. Eu sunt de acord cu inițiativa unora de a-și regăsi frumusețea sau de a o corecta pe Mama Natură. Însă, de multe ori cred că frumusețea e foarte greu de întreținut, fie ea și în variantă second-hand. Adică e destul de greu să te pensezi acasă după ce scapi din mâinile stiliștilor, să te machiezi de una singură într-un mod profesionist, și ce te faci când efectele detartrajului sau ale albirii se duc pe apa sâmbetei?! Rămâne de văzut. De controarele postoperatorii nu mai aduc vorba, căci treburile se complică.
Cert e că atunci când operațiile estetice nu sunt un moft, ci o necesitate, un asemenea format devine o mare șansă pentru multe dintre noi.
Jan
8
Apărarea lui Socrate din Moldova de Cicero din Banat
Filed Under De prin lume adunate în şosetă | 5 Comments
Să citești EZ și să te crucești de obiectivitatea unei jurnaliste care scrie despre trenul foamei. În fine, reportajul realizat de Georgeta Petrovici, bănățeancă get-beget frizează xenofobismul, mai bine-zis o formă paticulară a acestuia, moldofobismul.
În urma călătoriei dus-întors, reporterii EVZ „au scăpat” cu o alergie, o hemoragie nazală şi o aftoză bucală. , scrie dumneaei. Ei bine, eu trei ani am tot călătorit pe ruta asta și sunt întreagă, ba chiar am dezvoltat și o formă de imunitate puternică, de nici gripa porcină nu m-ar putea lovi!
Paragraful care m-a contariat tari di tăt e acesta:
„Trenul foamei” se numeşte aşa din anii ,40 când, din cauza foametei, mii de oameni îşi părăseau satele din Moldova pentru zone mai bogate din centrul şi vestul ţării. În acea perioadă trenul era aşa de aglomerat încât oamenii călătoreau inclusiv pe vagoane. Atunci când apărea vreun fir pe deasupra, cel din faţă striga: „sârmăăă”, iar ceilalţi se puneau pe burtă. Expresia a rămas celebră şi este folosită ironic şi în zilele noastre.
În fostele case săseşti ajungeau să locuiască oameni care nici la ei acasă nu se speteau cu munca. Mulţi bănăţeni au acuzat faptul că nou-veniţii făceau copii „fără număr” şi, „de harnici ce erau”, în loc să spargă lemne, ei puneau pe foc lăteţii din parchetul caselor, că erau tăiaţi gata.
Țin să o informez că circulă mai multe variante ale ,,sârmarilor”, dar niciuna nu a fost vreodată validată. Acest mic detaliu trebuia menționat. În plus poate încearcă dumneaei o călătorie București-Suceava/Botoșani/Iași/Neamț pe vagoane, dacă înăuntrul e așa rău, en plein air, ferită de aburii alcoolului care i-au deranjat năsucul fin și va descoperi o Moldovă cu oameni frumoși, unde omenia e la ea acasă.
Mi s-a părut cel mai răutăcios articol pe care l-am citit vreodată, păcat că asemenea producții de-ale unor ziariști rămân neamendate profesional. Singuri, cititorii analizează la rece ceea ce au sub ochi. Să scanăm câteva comentarii de-ale acestora:
Alina:
e o exagerare in tot articolul si o denigrare a moldovenilor, ceea ce duce la concluzia ca realizatorul are oarecare probleme cu generalizarea… am facut naveta 6 ani cu acel tren Arad-Suceava in interes de serviciu si cunosc f bine realitatea; nu au fost mereu conditii de jeg, la fel cum nu au fost aproape niciodata conditii de lux, dar decent se poate calatori, plus ca se gasesc toate categoriile sociale in acel tren , nu doar tarani nespalati cum se sugereaza; asta e situatia in orice tara, nu sunt doar cetateni de cel mai inalt standard. E frumos cu trenul “foamei”, am cunoscut multa lume, chiar si moldoveni open minded si spalati recent, dar si ardeleni, banateni, maramureseni care aveau diferite motive de mers in Moldova
O altă Alină: (sau aceeași, cu altă pălărie)
Florin: Acest mare locuitor presupun al capitalei care nu umbla decat in masina personala ar trebui sa mai coboare si printe “taranii astia mojici si moldovenii nesplati”. Am circulat cu trenul asta ani de zile cate 2 drumuri dus-intors pe luna si da este mizerie, este aglomerat, dar a duce in extrem la o ura impotriva moldovenilor ca au adus crima si faradelegile in Banat e o nesimtire si sincer daca m-as intalni fata in fata cu acest “ziarist” un dos de palma m-ar jigni! Sa se duca dumnealui in banat si sa vada cati moldoveni sunt directori de firme si de multinationale si cati moldoveni “murdari” muncesc pe salarii pe care banateni nu ar ridica un ac! Un nesimtit si jumatate de ziarist atat am de spus…. si sa uite dumnealui ca trece prin Bucovina e si o mai mare jignire pt mine…..
Lista poate continua, la nesfârșit aș zice și chiar e de lăudat faptul că cititorii reacționeayă și nu tolerează răfuielile personale de-ale unora cu o masă de oameni căreia nu-i diferențiază deloc componentele. Da ce, toți moldovenii sunt la fel?
Dec
16
15 DECEMBRIE- A DAY TO REMEMBER!
De mult nu am mai avut o zi atât de frumoasă!
M-am trezit în aromă de cafea, am prins prima ninsoare şi am luat primul 10 la un examen! Am avut ore până la 20 şi nu m-am plictisit deloc, e drept că din topul celor şapte profesori cu atitudine, realizat de Esquire, eu am parte de doi dascăli grozavi. Uitasem, plec şi în tabără vacanţa asta- Herculane sau Felix, o să văd eu…În sfârşit, simt că decizia de a veni la Bucureşti a fost una inspirată pentru că am de la cine învăţa lucruri interesante, expuse captivant. Ei, când te gândeşti că ninsoarea poate aduce uneori şi fericirea cu ea…
Dec
13
V-aţi împiedicat vreodată de-o păpădie?
Filed Under La shaorme înainte, la război înapoi | Leave a Comment
Stresată de ale mele toate atribuţii care îmi revin şi în calitate de masterandă (că, deh, din şase proiecte la master etc., nu am scris şi nu m-am documentat pentru niciunul), mi-am umplut timpul ca pe o gogoaşă cu mere, cu plimbări şi răsfoiri de ziare.
Privind zeci de ştrumfi plini de idei pentru cadouri (,,Mami, vreau şi setul de rujuri Hannah Montana! ACUM!”), mi-am amintit că s-a cam învârtit roata şi că, pentru a fi recunoscătoare şi anul ăsta, le voi lua câte ceva alor mei. Mă simt goală dacă nu fac cadouri, ştiu că e absurd să găsesc pretexte sau ocazii de a oferi ceva, dar…Crăciunul e cea mai bună ocazie. Faza e că eu sunt openmind şi îmi place să primesc cadouri oricând (vaiiiiiii, câtă vanitate!), dar ce te faci cu cei care aşteaptă de la tine atenţii de sărbători?! Ei, de asta o să caut o eşarfă pentru mama, o curea din piele pentru tata şi…dacă iau o tabără şcolară la Voineasa, i-o livrez lui sis.
În timp ce mă uitam la procedurile pentru obţinerea unui bilet de tabără, am găsit o rubrică în Evenimentul Zilei care mi-a scăpat până în momentul cu pricina. Cert e că azi-noapte, m-am culcat pe la 3.00 sau 4.00 din cauza unor poveşti cu oameni mici sub genericul Copii cuminţi. Măi, acum trebuie să recunosc, că valoarea acestor pseudoarticole e nulă din punct de vedere jurnalistic, dar…mie îmi plac şi mă prind în perioada asta (apropo, de pe 15 începe să ningă!). În plus, e o campanie de promovare a…cuminţeniei. Eu una aş vrea un copil ştrengar, care să mă contrazică (adică să aibă spirit polemic din faşă) şi să fie cu minte.
După cum spuneam, am făcut cunoştinţă cu un mic Casanova care e un crai de Tâmpa în miniatură- Băiatul pe care vor să-l pupe fetele, cu două mămăruţe care se iubesc ca ,,sarea-n bucate” (Citat oficial al surorii mai mari: „Ne batem tot timpul, ne certăm, Bianca e obraznică pentru că ţipă. Ea îmi dă o bătaie de nu mă văd, nu mă apropii de ea. Cu jucăriile nu avem probleme, le împărţim pe toate, mai puţin ursul pe care l-a primit acum cadou. Bianca e răsfăţată, aşa e ea, eu o las să se joace. Când am văzut-o prima dată, la maternitate, am zis «Ce e cu urâta asta?», însă am început să am grijă de ea când a împlinit 2 ani”), cu o mică Cruella de Vil, cu un Superman care a intrat în cuşca papagalului sau cu medicul Mătasă, neoficial doctorul de injecţii.
Personal, mi-a atras atenţia povestea unui mic fotbalist care s-a împiedicat de o…păpădie şi care foloseşte de multe ori balconul pe post de stadion. La doi ani şi jumătate, ştrengarul a fost dus de tatăl său să vadă un meci de fotbal. Când a încercat să alerge după minge, s-a împiedicat de firul de păpădie şi a început să culeagă florile:).
Nu am avut intenţia de a realiza Revista Presei pentru copii, ci am vrut doar să stârnesc curiozitatea unora vizavi de lumea creativă a celor mici. Modul lor de a se raporta la viaţă, la greutăţi (fie şi sub forma unei…păpădii) mă învaţă că e interesant să vezi adeseori jumătatea plină a paharului. Sper ca până la sesiune să devin ,,fetiţa care se juca cu proiectele întocmai ca un cub rubic” şi să mai şi nimeresc culorile, adică să îmi iasă totul bine. M-am săturat de oameni care plâng din cauza unor note mici sau a faptului că nu arată ca Menghia.
Nov
29
Cu gândul la o cămaşă poplin cu imprimeu peste o inimă cicatrizată
Filed Under De prin lume adunate în şosetă | Leave a Comment
După multă alviţă (Cf. DEX : Produs alimentar zaharos, fabricat din caramel, miere, nuci, migdale, esenţe aromate şi amidon sau albuş de ou. Vă daţi seama ce eforturi fac pentru a mai scăpa de o slănină, două, trei) , gândul îmi zboară la o cămaşă poplin cu imprimeu pe care poate mi-o voi dărui singură de Sfântul Nicolae. Mi se pare un articol vestimentarfoarte şic. M-am gândit că aş putea să o consider o recompensă, dar la ce?
Pentru parţialele de la Jurnalism, învăţ mereu în ultima noapte, de fapt în ultimele ore ale dimineţii. La examenul grilă ISMM-ist mi s-a părut uşor, dar cu siguranţă îmi voi schimba părerea dacă iau un 2 sau 3…Şi nu e exclus! Mi s-a părut ciudat să dau un examen după un an jumătate de pauză, timp în care nu am avut nici cea mai mică treabă cu şcoala (bat-o vina!).
Azi cred că dau iama la Gaudeamus să îmi iau măcar o carte. Mi-aş dori mult Lizoanca Doinei Ruşti, Luminiţa, mon amour (Cezar Paul-Bădescu) şi orice de Gabriela Adameşteanu. Hai, că nu e mult, chiar nu… O carte bună îţi merită banii, ba chiar şi niscai timpul pe care o petreci cu ea.
Am recitit azi, în două ore Inimile cicatrizate ale lui Max Blecher. Cartea asta mereu îmi schimbă starea, adică mă aduce în pragul unei sensibilităţi pe care nu mi-e dat de multe ori să o trăiesc. Subiectul e interesant- existenţa unui bolnav de afecţiunea Morbul lui Pott (tuberculoză osoasă la vertebre) într-un sanatoriu francez alături de ceilalţi suferinzi- dar nu cred că acesta e elementul forte al cărţii. E o scriere autobiografică şi prin prisma asta cred că trebuie filtrată realitatea descrisă. Căci da, descrierile sunt redate cu precizia unui bisturiu care scormoneşte în carne vie, ăăăă….vertebre putrede. Să vă citez un fragment de tipul ăsta (o parte din operaţiunea de imobilizare în ghips a lui Emanuel, protagonistul):
,,Operaţia nu era deloc complicată: doctorul lua câte o fâşie, o tăvălea în ghips şi o muia în apă. Apoi o aplica în toată lungimea ei pe spatele lui Emanuel ca pe o compresă. Bafl una… Bafl încă una! Se lipeau de coaste, de piept…de şolduri… aderau de piele ca nişte animale lipicioase vii, insinuante. Doctorul lucra cu o repeziciune de zidar căruia îi zboară cărămizile în mâini. Zemuia ghipsul scurs cu palma întinsă, îl clipocea uşor şi îl modela pe trup. Fâţiile cădeau flasc una după alta şi îl închiseseră pe Emanuel într-o tunică albă de la gât până la şold.”
Să nu o luaţi pe biscuite şi să vă avântaţi în interpretări de manual: dublarea corpului, dualitatea organică, claustrarea în propriul corp, naturalism de nu ştiu care. Îs toate astea şi nimic din ele. Cartea trebuie citită ca atare, cu atenţia celui care se pregăteşte pentru o disecţie de laborator. Mie una mi-a plăcut scriitura. Dar vouă?
Am ales să mă întorc la literatură, prima mea dragoste, căci m-am săturat de ştiri, de chiori care bat apa în piuă (şi altceva), de vedete de carton de un leu care se despuiază cu nonşalanţa unei şopârle care îţi abandonează pielea, de tot…Mă aşteaptă sub un colţ de masă Breviarul (Historia calamitatum) lui Mircea Horia Simionescu, dar şi xeroxurile (deloc puţine) pentru parţialul la Comunicare.
Nu mă pot gândi decât la o ecuaţie paradoxală: o cămaşă poplin cu imprimeu şi o porţie de fasole cu cârnaţi servită în Piaţa Constituţiei servită de 1 Decembrie. La vin fiet cu scorţişoară şi coji de portocale (alea de mai rămân, că eu le mănânc ca pe jeleuri de când eram mică) nu mă duce gândul: aseară am devorat cu o prietenă o sticlă întreagă de vin demidulce.
Cred că voi ajunge curând croitoreasă de voie, de nevoie: o să fiu nevoită să îmi cumpăr două cămăşi pentru a înţesa una mare, peticită, pentru formele mele rubiconde. Halal perspectivă!
Nov
23
Se anunţă o finală pe cinste. Să vedem care pe care va învinge: Băsescu sau Geoană. L-aş fi susţinut cu dragă inimă pe George Clooney al României, pe numele lui Eduard Manole, dar…paradisul ni s-a refuzat (distinsul are un blog oficial pe unde zburdă păsări flamingo şi curg râuri de miere şi lapte).
Mai în glumă, mai în serios, am surprins o discuţie pe la metrou. O studentă le arăta un ziar cu rezultatele alegerilor unor colegi francezi care nu ştiau nicio iotă de română. Fata le-a explicat clasamentul, background-ul politic al celor doi finalişti, cu menţiunea: ,,Chaque etudiant a vote pour Crin Antonescu!” Aşa o fi?
Oct
31
Alohaaaa! Go, baby, go, baby go…
Filed Under De prin lume adunate în şosetă, La shaorme înainte, la război înapoi | 14 Comments
După lupte seculare care au durat o vară, îmi reiau butoanele şi storc din creieri subiecte pentru blogul care este! Noutăţi, vă rog! Avem, avem, cum să nu… Pe scurt, am lăsat Irlanda deoparte şi cu căţel, cu purcel, niscai bagaje şi multă energie am aterizat direct la linia 9, în Gara de Nord. De acolo, în grupa 9, la Facultatea de Jurnalism şi Comunicare, direct în inima târgului. De fapt, apendice, mai pe la periferie, dacă mă gândesc că sediul principal al facultăţii e în Leu.
Şi plouă, şi e frig, şi mai încurc câteodată liniile la metrou, şi mă trezesc dimineaţă, şi…e frumos! Nu m-aş putea imagina într-un alt context, îmi place şi Bucureştiul, şi camera de cămin, şi colega mea de cameră care îmi citeşte seara în franceză din Char sau Tournier. Îmi tremură degetele de la piciorul stâng când dau de câte-o haită de maidanezi pe aleile complexului, strâng din dinţi şi îmi spun în gând: ,,Scapi şi de data asta! Nu te muşcă!”. Cred că am talent de Mama Omida, încă nu m-a încolţit niciun câine. Mi-am luat cu mine şi cartea de ghicit în cafea, pe care o folosesc doar în ,,situaţiuni” extraordinare în ceea ce mă priveşte sau pentru grupuri în plen (mai ghicesc pentru amici, aşa mai în glumă. Sau în serios). În ultimul an, am apelat la ea de două ori: când am dat examen la Jurna şi la Litere. Şi, apud catastif, am avut parte de ,,succesuri neaşteptate”. Să recapitulăm traiectoria a câte una bucată succes:
Evidenţă drumuri: iulie- septembrie 2009
IULIE:
1. Dublin- Bucureşti
2. Bucureşti- Vatra Dornei (drumul spre casă…)
3. Vatra Dornei- Bucureşti (înscriere Jurnalism) şi retur
4. idem (examen)
5. idem (confirmare loc)
SEPTEMBRIE:
Drumurile mele toate din iulie (Pam! Pam!), plus bonus încă trei, pentru şedinţa publică pentru obţinerea unui loc la cămin şi venirea propriu-zisă la facultate. De fiecare dată, pentru a bruia sunetele emise de ceilalţi călători din compartiment (am nimerit bine de tot: ba cu bebeluşi, ba cu bătrânei cu paporniţe burduşite cu Săniuţa. Seminţa de pe banchetă, o variantă de-ale cireşii de pe tort, a reprezentat-o compania unui pui de ciobănesc mioritic, lăţos şi plângăcios care a trecut cu bine şi de supracontrol), am ascultat muzică. Ştiu pe de rost versurile din Go, baby, go baby go (Don’t Upset The Rhythm!)- Noisettes.
Aşa-i că nu aţi fi rezistat?!:) Sunt un homo viator (om călător) autentic, cum ar spune literaţii.
Habar nu am cât de mult mi se potriveşte ceea ce fac, însă sunt hotărâtă să ,,fur” câte ceva de la fiecare profesor de-ai mei. Şi am ce învăţa, nu mă plâng! Toată floarea cea aleasă din media urcă scările odată cu noi până la etajul 6 atunci când nu funcţionează liftul. Nu pleacă, ci stă cu noi şi îşi face treaba.
Totodată, mă îndeletnicesc şi cu alde Bolintineanu, Asachi, Ienăchiţă Văcărescu sau teoria literaturii. Pentru am fi supliciul dulce-amărui ca dulceaţa de rubarbă din borcanele ţinute sub masă, am rămas şi la Litere. M-am transformat într-un Speedy Gonzales, cu o mie de chestiuni de dus la liman într-o singură zi. Râd câteodată de una singură: ce mă învaţă unii, încearcă ceilalţi să-mi explice să evit. Sper să dovedesc valoarea de falsitate (cum ar spune profu’ de logică din liceu) a proverbului: ,,Cine aleargă după doi iepuri, nu prinde nici unul!”. Sper să prind unul măcar de vârful cozii.
Pupicos şi vă vând un pont:
Răsfoind un ziar în autobuz pentru PACT (Presă şi Actualitate), am descoperit o chestie ,,fâşneaţă”. Umblă vorba prin târg că magazinele Fiscului sunt la mare căutare printre studenţi. Marfa confiscată e vândută la preţuri acceptabile (a se citi ,,mai moca”). Pentru a pune ochii pe ceva, o ocheadă aici.
Vă dau şi adresa: str. Dimitrie Gerota, nr. 13, sect. 2, Bucureşti.
Have a nice shopping!
Jun
18
Bobina, cimentul şi cuvintele- ziariştii la coadă
Filed Under De prin lume adunate în şosetă, Ezoterisme ieftine, deochiuri de noroc | 14 Comments
Lelia Munteanu a scris ieri în Gândul un articol excelent, zic eu. Titlul e mai mult decât explicit: MESERII INUTILE- ZIARIST. Sincer, mi se pare revoltătoare poziţia 245123. Ce naiba o fi în top trei, jobul lui Băsescu?! Ah, mi-am adus şi aminte acum cum preşedintele a numit o jurnalistă, ,,ţigancă împuţită” şi ,,păsărică”. Merită ziariştii bătaia asta de joc? Sincer, mi se fâlfâie de clasamentul ăsta specializat, chiar dacă la mijloc e criteriul alfabetic…
În cartea de căpătâi a ocupaţiilor din România – Nomenclatorul de Meserii, între două profesii nobile, „zdrobitor şi uleiator textile“ (826115) şi „zidar coşuri fabrică“ (712202), s-a strecurat un job pe care vi-l citesc rar, să nu mă încurc: ziar-ist (245123). Ce e un ziarist? Nu ştiu. (Şi nici nu vreau s-o deranjez pe Mihaela Rădulescu la Monte Carlo).
Scriu textul ăsta pentru toate ţigăncile împuţite şi toţi găozarii care se aruncă în fiecare dimineaţă în apele murdare ale realităţii româneşti, pentru cei care şi-o iau pe cocoaşă la manifestaţiile de stradă, pentru cei care sprijină poarta partidelor până târziu în noapte ca să obţină o declaraţie ineptă de la vreun politician firoscos, pentru cei care, cu un covrig în mână, păzesc cârciumile de lux, aşteptând să iasă câte un Important cu scobitoarea între dinţi să le zică ce şi cum despre lume şi viaţă, scriu pentru cei care se împrumută de la o leafă la leafă.
Ziarist e ăla pe care îl dau jos pompierii din barcă la inundaţii, care bântuie oraşul pe caniculă, care transmite în redacţie cu stresul să prindă prima ediţie şi şefii îi schimbă titlul şi-i ciopârţesc materialul cum cred ei mai bine. Ziarist e ăla căruia, la şedinţa de sumar, eu – de pildă – care le ştiu pe toate, îi dau indicaţii preţioase, îi povestesc cum e afară, deşi n-am mai ieşit din birou de pe vremea când găina năştea pui vii.
Ziarist e ăla care-a prins un subiect, nu ăla care i-l citeşte la televizor între două calupuri de publicitate sau ăla care uită să-l semneze când îi dă drumul pe print. Ziarist e ăla care s-a dus la o şcoală de vară cu lăutari, la o paranghelie politică: „Ce viaţă frumoasă ai!“, i-am zis. „Bagă marfă, 3500 de semne!“. Şi mi-a răspuns: „Până-n doişpe. A murit tata“.
Şi l-am iertat pe piţifelnic, deşi corect era „douăsprezece“. Ziarist e ăla care n-a citit despre cele trei idei pure ale raţiunii la Kant (har Domnului că nu s-a spurcat la filozofie, asta l-ar reabilita în ochii preşedintelui). Ziarist e ăla care trece prin viaţa lui ca acceleratul Bucureşti-Ploieşti prin halta Româneşti, fără să oprească. Ziarist e ăla căruia i s-a dus smalţul la cadă şi mâine trebuie să scrie despre noile modele de jacuzzi.
Ziarist e idiotul ăla care transmite din tomberonul cu aviare, din râtul porcinei şi tu-l iei la mişto că nu-şi găseşte cuvintele. Ziarist e ăla care te plimbă prin wonderland când copiii lui au muci şi febră. Ziarist e ăla care a visat, ca şi tine, să schimbe lumea şi, noaptea târziu, când ajunge acasă şi bate ca un dement în geamul buticului din colţ să deschidă şi să-i dea o pâine, observă că a mai trecut o zi, aceeaşi mereu, ştergându-şi spaimele pe sufletul lui de rumeguş.
E cinic când îţi bagă reportofonul pe gât şi te-ntreabă ce simţi „în aceste clipe grele“, fiindu-i până şi lui evident că simţi fierul rece al tărgii de pe ambulanţă? Poate că-i cinic. Vă spun însă un secret: de multe ori nu-l interesează ce simte ăla, dar milioane de oameni vor să afle răspunsul. Greşeşte de multe ori, o chiflează; de multe ori striveşte destine cu vârful pixului. Dar puteţi să mă credeţi pe cuvânt: plăteşte pentru greşelile lui mai crunt decât vă închipuiţi.
Ziarist e ăla care-ţi mestecă actualitatea ca să-ţi fie ţie mai uşor s-o înghiţi, care aleargă de chiaun după exclusivităţi, care dezleagă enigmele vieţii tuturor, dar stă prostit, fără să priceapă nimic, în pragul propriei existenţe, aflând despre viaţa lui în cel mai bun caz pe surse.
Cine-i mai ţine minte pe cei doi ziarişti de la Antene, reporteriţa şi cameramanul, care au sărit în aer odată cu subiectul lor? Mai ştiţi că avea fiecare un nume, ca NH4NO3 (azotatul de amoniu) din cisterna care a explodat? Elena Popescu şi Ionuţ Barbu. Dacă-şi alegeau meseria 111014 din Nomenclator, acum erau în viaţă. (În dimineaţa aia care fumega gros, cei din regie au rămas o vreme cu mâinele pe butoanele cu care le ridicaseră calea, ca în fiecare zi.)
Scriu textul ăsta pentru toţi cei pe care-i citesc, şi-i ascult, şi-i văd altfel decât îi citiţi, îi ascultaţi şi-i vedeţi voi, cu care am mâncat pe un colţ de masă, lângă care am trăit mai mult decât lângă familia mea, pentru fraierii care fac o meserie la care toată lumea zice că se pricepe. Scriu pentru smintiţii care sunt obligaţi să privească viaţa cu ochii larg deschişi, atunci când voi închideţi ochii. Scriu pentru toţi cei care simt gustul de cenuşă al deşertăciunii şi ştiu că de meseria asta trebuie să te laşi la timp. Şi, ai dracului derbedei, nu se lasă.